vineri dimineaţă. ziua este vătuită şi primele semne de zăpadă coboară dinspre munte.
de sub aburii cafelei privesc fulgii de zăpadă care alunecă timid înspre pământ. pielea bătrânului uscat şi arid îi înghite.
simt frigul înfăşurându-se pe oase cu panglicile lui şi mă ademeneşte gândul reîntoarcerii în culcuşul cald, dar îl las să cadă pe lângă mine, să treacă sau să se schimbe în altceva, nu îl primesc acum.
sunt şi eu ca ziua: uscată ca un burete uitat la soare. sunt o mică cochilie. vântul trece, o spală cu răsuflarea lui, mirat: golită de miezul ei cald şi pulsatil, cochilia nu se opune ci se lasă purtată, desprinsă de locul căreia nici măcar nu-i aparţine.
cafeaua se termină, dar gustul de amorţire nu dispare. încerc să îl alung cu apa fierbinte care altă dată îmi făcea epiderma să strige. acum reuşesc doar să mă strâng şi mai tare în mine. ridic un picior, apoi şi pe celălalt, merg sau plutesc într-un aer bolnav de tăcere invocând la întâmplare roiuri de fluturi numite cuvinte. în gând, doar în gând.
pun la întâmplare o haină pe mine peste frigul negru ca şi ea şi îmi desenez zâmbetul de cheshire. dexteritatea cu care îl trasez de fiecare dată nu mă mai miră şi totul are consistenţa unei secunde trasată cu pensula fină. ştiu că trebuie să apăs acolo, pe semnul din naştere al tristeţii şi că resortul invizibil va declanşa culoarea potrivită. o culoare nici prea pală, dar nici stridentă, care o să reziste prin frig până spre seară, atunci când va cădea în cioburi mici, pe care mi le strâng, ca pe copiii orfani, în cutie, alături de celelalte. cutia nu se umple niciodată.
trag cizmele muşchetar în picioare, iau laptop-ul pe umăr şi ies în stradă.
nimic nu mă aşteaptă.
amorţire e numele tău.
Sunt momente când nu ai ce face şi atunci e mai bine să nu te împotriveşti. Lasă tristeţea să vină. Hrăneşte-o cu Serenada Lunii, cu Toamna lui Vivaldi, cu Concertul pentru două viori de Bach.
cochilie mica, pot sa te iau in palma si sa te strivesc cu un sarut pe obraz?
poate te mai dezmortesc nitel…
hm, oare parfumul, mireasma, astea care tin de incantarea creierului prin miros, au propria stare de amorteala pe care sa o perceapa ca si amorteala?
adica… acest simt sa fie el insusi inzestrat cu oarecari constiinta…?
oare cum se percepe mirosul pe sine ca amortit? beneficiaza de imaginatie? beneficiaza de ingrijire medicala spirituala personala? umbla doctorii cu trusele lor care exprima rigiditate si inevitabil prin camera lor de amortire, pe aleile din parcurile mirosului ca entitate inzestrata cu oarecari constiinta?
sau noi insine suntem cochilia lui ?
nope, mirosul, independent de noi, entitate independenta, are la randul lui aceleasi stari de amorteala? adica el nu simte nimic care sa il self identifice, ca receptor si entitate, pe sine ca si entitate fixa, nu ca pe ceva din structura unui personaj, adica din noi?
fara laptop nu se putea, nu?
Hmm…E de vina doar vremea?
pisii, stii ce e binevenit in astfel de momente? un mic concediu!
cateva zile de odihna si relaxare, rupte de realitatea cotidiana fac minuni!
Da, o mireasmă caldă, un iz de despletire, nu de amorţire, şi un strop de endorfine cu aromă de ciocolată , de la mine către tine…
Şi, încă o dată, mi se confirmă bănuiala şi mă bucur că ne-am găsit!