Sunt unul dintre acei oameni carora le place sa priveasca balerinii si baletul, asa cum priveau copii sarmani vitrina cu jucarii: le-ar dori pe toate, dar nu le pot avea.
Nu am pretentii de expert, nu am pasit niciodata in lumea lor de truda, dar retraiesc cu aceeasi emotie amintirea Boleroului de Ravel pus in scena de Francisc Valkay, la care au trudit oameni aproape de sufletul meu. Iar daca ma uit mai in adanc, in inima amintirilor, stiu ca o simpla curiozitate a transformat Spargatorul de nuci in clipe de incantare vazute prin ochi de copil. Balerinii rusi plutind si zambind, fragilitate si gratie si mult, enorm de mult har si in egala masura truda.
In naivitatea mea de atunci, nestiind povestea pe care am aflat-o mult mai tarziu, eu am asteptat intreg spectacolul sa vina omul cu nucile. Si n-a venit.
Peste ani, mi-am dorit si mi-am spus ca as fi dorit sa fi facut balet. Este insa o dorinta de om matur pentru copilul care am fost, poate pentru ca plutirea aceea eleganta, exersata si studiata ani buni, devine o stare de a fi. Poate pentru ca tinuta aceea a corpului, mersul atat de lin si mainile ce au unduiri de aripa imi sunt atat de dragi.
Dar nu privesc niciodata inspre ochii ce ascund durerea si nu intreb niciodata despre sacrificiu, renuntare, rani si efort in numele acestei pasiuni.
Tot mai des, in jurul meu, aud femei care spun ca in copilaria lor au facut balet. Si le privesc cu uimire, cu un amestec de bucurie si de mirare, asteptand sa descopar in gesturile lor reminiscente ale orelor petrecute in studio. O inclinare a capului, un zvacnet al trupului sau macar linia aceea perfecta, ca de lebada, a coloanei.
Imi potrivesc ochelarii pe nas si astept sa vad Gratia. O stiu, o pot recunoaste, poate pentru ca am cunoscut oameni care au facut balet in copilarie si au facut din balet mai mult decat un har sau o profesie, un fel de a fi. Trupurile lor nu mint.
Si pentru ca nu gasesc acea sclipire la interlocutoarele mele ma intorc inapoi, in amintiri.
Oare astept si acum sa vina omul cu nucile?