despre oameni şi poveştile lor

conjuncturi (the man who crossed hitler, hans litten)

 

urmărisem zilele trecute la televizor un documentar despre hans litten, un ilustru necunoscut pentru marea majoritate a noastră, cunoscători în esenţă de istorie fabricată şi, pe scurt, pot să vă spun că hans litten a fost, până la momentul arestării sale, un strălucit avocat german care, dincolo de convingerile sale politice – era comunist, motiv pentru care a şi fost oarecum uitat în timpul războiului rece- a fost cel care a prezis oroarea nazistă şi a avut curajul, în plină instanţă, de a demonstra într-un interogatoriu de trei ore luat lui hitler, că iluminarea intelectuală promovată de trupele sa (sturmabteilung) este doar un biet paravan de hârtie în spatele căruia aşteaptă să se dezlănţuie o fiară. aşa a şi fost, căci oricât de puţină istorie ştim, despre lagărele naziste- preluate după modelul rusesc, mult mai crud- tot am auzit, iar poate cel mai concludent exemplu de iluminare este arderea celor 40.000 de cărţi în 10 martie 1933 în bebelplatz.

în acel moment hans litten îşi începuse deja calvarul celor cinci ani de detenţie şi tortură, cărora le-a pus capăt singur, conştient că îşi atinsese limitele rezistenţei, înainte de asta însă a mai avut puterea să recite “die gedanken sind frei” cu ocazia zilei de naştere a fuhrerului care, traumatizat de interogatoriul la care fusese supus, interzisese până şi rostirea numelui lui litten în preajma sa. cântecul  ale cărui origini sunt mai mult sau mai puţin incerte, a devenit în scurtă vreme imnul lagărelor în care intelectualitatea germană se stingea.

o introducere cam lungă aţi putea spune, pentru ceea ce aş dori să fie tema noastră de astăzi. după ce documentarul s-a terminat, am rămas minute bune privind în gol. m-am întrebat care ar fi fost destinul acestui om (ştiind ce urmează, el a refuzat să plece din germania) într-o cu totul altă conjunctură? până la momentul acela de conflict cu naziştii şi cu hitler în special, se părea că astrele îl iubeau: un om deştept, puţin cam asocial, născut într-o familie bogată în care tatăl său se convertise la creştinism, un avocat cu o carieră strălucitoare înainte. dar, în vreme ce tatăl său făcuse totul pentru a netezi calea vieţii, litten pare că a făcut exact pe dos, devenind mai mult decât un anti-nazist, duşmanul personal al liderului acestora.

ce mecanisme determină schimbarea aceasta de destin? este până la urmă ceea ce s-ar putea numi o conjunctură nefastă?  şi dacă da, cum am putea evita? îşi poate depăşi omul propriile limite, este el capabil să îşi schimbe soarta sau “oamenii sunt supt vremuri” aşa cum spunea miron costin? suntem oare tributari încă de la naştere acelui destin înscris în liniile palmei?

încercăm astăzi să readucem la viaţă ceea ce am numit demult pisicafeaua de marţi şi vă aştept să găsim împreună răspunsuri la aceste întrebări şi, poate şi asta, încă alte întrebări rămase nescrise.

versurile acestui vechi cântec german au fost traduse aseară de eddie căruia îi mulţumesc.

gândurile sunt libere, cine le poate ghici?
ele zboară ca umbrele prin noapte,
nici un om nu le poate cunoaște, nici un vânător le poate lovi

cu pulbere și plumb: gândurile sunt libere!

cred că ceea ce vreau, și ceea ce mă încântă,
încă întotdeauna reticent, și așa cum este potrivit.
dorințele mele, nimeni nu le poate nega
și așa va fi întotdeauna: gandurile sunt libere!

şi dacă sunt aruncat în cea mai întunecată temniță,
totul este inutil,
deoarece gândurile mele rup toate porțile
și darama pereti : gandurile sunt libere!

așa că voi renunța la durerile mele pentru totdeauna,
și nimeni niciodată nu mă poate tortura 
în sinea mea pot rade si întotdeauna și glumi
dar crezul meu este acelasi: gandurile sunt libere!

îmi place vinul, iar fata mea, 
este cea mai mandra dintre toate.
eu nu sunt singur cu sticla mea de vin,
cu iubita-mi alaturi: gandurile sunt libere!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

37 thoughts on “conjuncturi (the man who crossed hitler, hans litten)

  1. Miao, eu cred că “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. De ce? O să vă povestească Vero altă dată, acum nu i-o permite… conjunctura happy Dar până şi povestea adopţiei mele (e scrisă pe undeva, pe blogul meu) e, cred, o dovadă. Pe scurt, Gheo n-a putut să mă scoată de sub maşini când a coborât după mine prima dată, dar Vero, care de altfel n-are reflexe prea bune, a reuşit să mă-nşface de ceafă două sau trei zile mai târziu, din magazia dintre blocuri, în care nu se ştie cum am pătruns şi de unde mi-era frică să mai ies.

  2. Eu cred ca nimic nu-i batut in cuie. In ceea ce ma priveste nu pot programa nimic, oportunitatile nu se programeaza. Schimbarile mi-s mai tot timpul impuse, de unde si nevoia de adaptabilitate si “schimbare de cap cand imi e lumea mai draga”. “Plecarea” dinjcolo” s-a decis intr-o seara pe un colt de masa, mama taia ceapa, eu citeam “Romania Libera”. “Intoarcea” presupun ca va fi decisa tot asa, probabil de un eveniment extern , neplanificat. Cel mai dificil este intervalul imediat urmator deciziei, “doliul fostei vieti”, odata trecuta perioada aceasta, totul se va adapta noului context. Daca putem anticipa si profita de anumite conjuncturi? Cred ca anumite tendinte sunt “palpabile”, cine are fler le poate simti. Eu una sunt din aia ce le simt mult prea devreme, ceea ce este un handicap. De exemplu m-ar batea ideea unui proiect in Brasov… ceva care sa revigoreze putin … Pentru moment este doar o idee, nu stiu daca se va concretiza.

  3. Eu nu cred în destin, am scris asta cândva şi pe blogul meu. Nu cred că lucrurile sunt dinainte stabilite, dar nici că le putem planifica doar cum vrem noi. Pentru că eu cred în întâmplare şi în fracţiunile de secundă sau de milimetrul care fac diferenţa. Uneori putem influenţa întâmplările, alteori nu şi nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă am fi întârziat sau ajuns mai devreme, am fi luat-o pe un drum sau pe altul, am fi întâlnit o persoană sau dimpotrivă nu am fi văzut-o mulţi ani…

  4. Chiar daca nu suntem constienti de clipa care ne schimba destinul, sau schimba doar un pic cursul vietii, eu cred ca drumul este presarat de conjuncturi pe care le cream noi prin actiunile, gandurile si gesturile noastre. Uneori insa, asa cum este si in exemplul ales de tine, oamenii actioneaza cu toata convingerea, asumandu-si chiar si riscurie dramatice drept consecinta. Asta cred ca s-a intamplat cu toti oamenii mari al caror destin nu a fost doar al lor ci a influentat si destinul maselor, comunitatii sau chiar istoriei.

  5. Dar faptul că n-a plecat poate fi exact acea ” împlinire” a destinului, iar acea cojunctură poate fi privită nu ca pe un rău inevitabil de care n-a fugit, deși știa ce va urma…să faci să ți se întâmple ce ți-e scris nu e ușor, așa cum ar părea la prima vedere. De fapt, când spui DESTIN, asta nu înseamnă că acest destin e o Stație terminus și că orice ai face ajungi la Roma. Ca să ajungi la Roma sunt hăt-hăt, atâtea drumuri, cum zice și dictonul…aici intervine întâmplarea, pe care o numim, în altă ordine de idei, conjunctură. Împlinitul destinului nu poate fi ușor, e chinuitor fiindcă așa trebuie să fie, sinele e cel care face alegerea, da, dar o face știind undeva în adâncul acela abisal că hotărând un oarecare rău pentru sine, poate izvorî de-acolo sursa binelui care-ar împlini alți dependenți de… De viață. Viața nu e o chestie particulară. Ci e un tot…când cineva moare, altceva îi ia locul. Văd asta cumva asemeni jocului acela, Tetris. Bucăți de viață, neregulate, care își caută locul… Când s-a împlinit o linie, ea dispare. Aceea ar fi moartea, să zicem… Sau ducerea într-ale destinului deja împlinit. Eu cred că universul funcționează în afara acelor legi fizice, dar mai ales pe chimia dintre viețuitoare, pe simbioza dintre ele…dacă undeva se strică ceva, e normal să se rezoneze și cel de alături. El va veni cu viață sau tot cu moarte, depinde ce contează în acel moment pentru univers, nu pentru acel univers particular al tău.

    Lăsând la o parte generalitățile, ca să fiu mai pe înțelesul tuturor, o să explic acest caz particular al ultimelor luni în care am absentat din lumea asta a literelor scrise. Bunica mea a murit pe 23 mai. Eu m-am jucat de-a infirmiera vreme de 2 săptămâni, dar nu pentru că am ales eu asta. Boala pe care o avea o conducea inevitabil spre moarte, cancer la colon, esofagită ș.a.m.d. În plus, cei 88 de ani cu apăsarea lor. Mama locuia cu ea de 5 ani și în tot acest timp s-a mai speriat că o să moară, doar că eu, de câte ori mă suna să-mi zică asta, știam că nu. Acum am știut că DA și deși credeam că o să mă prăpădesc la rându-mi, în acest sfârșit de Mai, am căpătat alte înțelesuri vizavi de destin, viață, moarte. A murit de 3 ori, dar de fiecare dată s-a întors. Prima dată a întors-o mama, fiindcă s-a speriat și a strigat-o, a doua și a treia oară eram și eu și deși am “condus-o” înspre moarte, n-a vrut. Abia a patra oară s-a dus, când eu am avut o discuție cu ea, coerentă — nu și-a pierdut câtuși de puțin facultățile mintale — și i-am explicat că energia mea e pe terminate și că n-o mai pot ține. La ora 2 am discutat cu ea, apoi am plecat la treburile mele, iar ea la ora 4 a murit. Era doar cu mama.
    Înainte de discuția cu ea, am mers la farmacie și am cumpărat Algocalmin, voiam să i le dau pe ascuns și să-i curm suferința. Am făcut ceea ce se cheamă o Criză oarecum prevestitoare. Evident că nu am apucat să pun acel plan în aplicare, fiindcă “Destinul” sau altceva nu voia, nu avea nevoie Universul de asta, fiindcă acum sunt de acord că nu aveam eu dreptul să-i hotărăsc eu ceasul morții. Dar dacă mi-ai fi zis atunci…Ați crede că aici se termină…Adică am îngropat-o, pomeni și alte chestii. Pentru mine, nu. Și cred că cele ce urmează sunt în strânsă legătură…
    O prietenă cu care nu m-am văzut vreo 15 ani a revenit în viața mea. Nu e o prietenă oarecare, e cea care m-a condus înspre teatru și cumva, întâlnirea cu ea, acum 20 de ani, a făcut ca eu să aleg actoria. Sau ea m-a ales…ce vreau eu să scot în evidență e că de aproximativ 2-3 luni, această prietenă a reintrat oarecum cu forța în viața mea, nu ne potrivim deloc, mediile în care am crescut, ne-am dezvoltat și maturizat în acești ani sunt complet diferite. Cu toate astea, ceva m-a făcut să o rețin în preajma mea, deși aș fi putut s-o evit și ușor-ușor să dispară așa cum a revenit, pe nesimțite. Joi am plecat cu ea la București, cu mașina ei și ne-am întors vineri. Era perfect sănătoasă. Cel puțin așa credeam, fiindcă acum, uitându-mă în urmă, înțeleg altfel “stările ei ciudate”. Duminică a făcut tromboză. Acum câteva ore am aflat că nu are unul dintre pereții carotidei drepte. Are 41 de ani și o familie cu probleme. Totul stă pe umerii surorii ei mici, care e un copil și în acest moment va trebui să aleg până unde pot să mă implic. Dar oare alegerea îmi aparține?
    Psi, iartă-mă, am strămutat cumva povestea declanșatoare și am adus-o pe asta particulară, dar știu că nu e întâmplător …că și tu treci prin ce treci în aceste zile…nu pot încă să concluzionez. Nici nu cred că e vreo concluzie de tras deocamdată. Sunt doar ceva mai atentă la vrerea Universului ăstuia.
    Atât, deocamdată. Dacă n-am fost prea coerentă, vă rog să mă scuzați, dată fiind conjunctura… happy

  6. iertare pentru ce, suflete? poate că tot ce am scris şi gândit era tocmai pentru tine. ştii prea bine că ştiu, aşa cum şi tu ştii. ca şi de altele, rămase ascunse, cum este acel 22 pe care îl porţi cu tine şi care pe mine m-a smuls într-o duminică… o duminică petrecută în esenţă cu tine, deşi ne despărţeau sute şi sute de kilometri. o floare de iasomie pe care te-am rugat să o duci bunicii tale, pentru ca atunci când a mea s-a stins, să ştiu… mâna maicii domnului.
    şi recunosc că da, am privit cu mirare înspre prietena ta… o mirare pe care o înţeleg acum. vei face ceea ce trebuie făcut… şi asta ştiu deja.

  7. într-o oarecare măsură, grişka, sunt de acrod cu această “însemnare pe frunte”. cred şi eu că venim pe lumea aceasta cu un dat al fiecăruia, cu un rost mai mult sau mai puţin vizibil, dar căruia, oricât ne-am împotrivi, trebuie să-i ducem împlinirea. dar mă întreb: dacă te dovedeşti a fi iscariotul, barabas ori caiafa… te poţi sustrage acestui destin chiar ştiind consecinţele faptelor tale?
    abisurile, dacă e să vorbim de cuie… mă duc instant, involuntar, cu gândul la răstignire. happy probabil cea mai celebră “rămânere” deşi urmată şi ea de înviere. ceea ce vreau să spun însă este că ceea ce numim extern nouă este indisolubil legat de intern, motiv pentru care cred că plecarea- şi revenirea- ta sunt dictate mai degrabă de ceea ce simţi, ceea ce este în interiorul tău, la care exteriorul reacţionează. acel “ai grijă ceea ce îţi doreşti pentru că ar putea să se întâmple!”.
    sonia, ştiu că destinul este pentru tine un gând, o idee căreia i te opui. şi m-ai putea contrazice spunând că binele şi răul există în om, se manifestă mereu şi recunosc că aşa este. dar eu cred că destinul există, chiar dacă unii dintre noi eşuează în împlinirea lui. poate pentru că ignoră semnele şi se bazează prea mult pe… liberul arbitru? sau poate pentru că ne lăsăm înregimentaţi în paturile procustiene ale societăţii? că ne supunem regulilor şi mai puţin simţirii?
    exact, vavaly, suntem responsabili pentru gândurile noastre… ceea ce gândim este ceea ce aducem în viaţa noastră. happy de pildă oamenii… oamenii care vin în calea noastră cu lecţiile lor sunt răspunsuri la chemările noastre. şi ştii că ceea ce am discutat cândva, pe o bancă, este mai mult decât valid, verificat… mai mult, există şabloane repetabile, pâncă când ne vom fi învăţat lecţia. eu aşa cred, ca în tiparele eronate ale iubirii.

  8. Nu cred că te poţi sustrage, nu cred că poţi scăpa de destin. Ştii cum se spune, psi, “toate drumurile duc la Roma”. Avem fiecare o Romă a noastră, un destin. Liberul arbitru se referă doar la alegerea drumului pe care ajungem să ni-l împlinim. Aşa cred eu. Pentru că uneori o luăm pe un drum pe care credem că facem un bine şi în final ajungem să săvârşim tocmai răul pe care voiam să-l ocolim.
    Cât despre intârzierea de o secundă care poate schimba uneori totul, cum zice Sonia, cred că e o dovadă clară a existenţei unui destin. De ce se-ntâmplă să întârziem uneori, fără voia noastră, cu o secundă care poate însemna câteodată chiar şi diferenţa dintre viaţă şi moarte?

  9. hmmmm…. grişka, asta ar însemna că, dacă admitem roma aceasta proprie, oare cum o fi să conştientizezi că drumul pe care îl ai înainte este unul rău, fundamental rău, al unui criminal de pildă? sad

  10. …am luat vreo trei guri de cafea din ceaşca pe care sigur ai pus-o şi pentru mine, până când am reuşit să vin şi eu cu ceva vorbe. Aşadar……tot ce am vrut a spune iniţial, trecând în fugă peste articol, a reuşit Alma să mi le risipească. A fost o vreme când nu credeam in destin, când ideea că omul îşi croieşte drumul după faptele şi gândurile sale era foarte pregnantă. Mi se intâmplau lucruri şi ştiam că o parte din ele mi le-am generat singurică. Totuşi, indiferent de cât aş vorbi la modul general, nu că aş face-o acum, nu pot scoate din contextul vieţii mele întâmplarea, hazardul, clipa, secunda aia hotărâtoare. Nu pot să nu observ că oricât de mult am fugit de unele lucruri tot spre mine au venit, iar întâlnirea mea cu Mihai, de exemplu, în care secunda chiar era hotărâtoare, mi se pare cea mai evidentă şi cea care îmi bântuie întrebările despre destin de multe ori. M-am chinuit în multe momente cu dilema de ce nu pot iubi, ca viaţa să imi arate că nu era timpul ei, al iubirii, până atunci cand mi s-a întâmplat, în sfârşit. Ce ar fi fost oare dacă acea secundă s-ar fi scurs intr-o neatenţie şi noi nu ne-am fi observat? Eu mi-am răspuns că ar fi fost probabil destinul meu de căutătoare ale altor orizonturi in care cuvantul familie nu intra. Vrei să ştii ce a răspuns Mihai? E convins că tot ne-am fi întâlnit, că ştia, simţea şi credea că mă va întâlni pe mine. Vorbesc des de o anumită greseală pe care am făcut-o. Cine as fi fost dacă nu as fi ales acel lucru? Acum ştiu că mult mai putin bună decat acum, pentru că gândul acela al greselii nu m-a părăsit şi pentru că de multe ori am incercat să repar şi să mă duc pe mine ca om, in anii ce au venit, in alegeri şi in situatii in care a fost nevoie de mine cu adevarat. Şi asa, dacă ar fi vorba că suntem suma faptelor bune şi rele din noi, undeva acestea se vor vedea, dacă nu s-au văzut deja. CONJUNCTURA? Ei, bine …eu cred în ea, cred că oamenii apar pe lângă noi datorită actiunilor noastre dar şi al împrejurărilor şi ştiu că atunci când alegem să renunţăm la ceva sau cineva toxic, fată de care ai nutrit sentimente confuze, e posibil ca liberul arbitru să intervină, dar şi schimbarea continuă sau alegerile pe care le facem mereu şi sperăm noi mai bine. Nu ştiu dacă nu m-am pierdut pe drum, dar sunt răcită tare de cateva zile, azi fiind apogeul. Vă doresc sănătate şi vă îmbrăţişez cu un gând bun. Apropo, de când ai schimbat tema nu mai ştiu cum să mă abonez la răspunsuri; trebuie să revin dacă vreau să văd ceva la comentarii. Mulţumesc.

  11. adriana, offtopic: am schimbat iarăşi nişte chestii prin blog, pluginuri şi alte alea, motiv pentru care unii s-au trezit cu multe pinguri de la mine, aşa că îmi cer scuze. o variantă de abonare ar fi butonul de follow (dreapta jos) că jetpack – pluginul care era înainte- a decedat prin ştergere (dădea orori la logarea pe wp). iar în loc de cafea, am să-ţi dau ceai. cu ghimbir. happy
    şi repet ce ţi-am mai spus cândva: învaţă să te ierţi. să accepţi că aceea era calea atunci. măcar de dragul lui mihai. învaţă să te iubeşti mai mult. pe tine. acum că vă ştiu, v-am văzut împreună, ştiu că are dreptate. happy
    şi am să mai spun ceva: conjunctura, ca conjunctura, dar există momente – înclin să cred că şi litten a trăit asta- când ştii cu certitudine ce urmează, dar rămâi acolo, în acel context. pentru că trebuie? pentru că poţi? pentru că speri în binele relativ? posibil…. probabil. mi lipseşte răspunsul deocamdată.
    şi iar offtopic: mă pui pe gânduri cu răcelile tale. serios. sad trebuie să faci ceva cu asta.

  12. …da, de iertat m-am iertat cumva, reperul îl iau ca si un lucru care odată făcut nu a rămas acolo, ci mi-a bântuit conştiinţa, ceea ce puţină lume ar crede şi care mi-a fost lecţie: de atunci nu mai merg la drum în nepotriviri şi lucruri care nu imi apartin.Ştii prea bine că tot conjunctural ne însoţim cu oameni pe care îi simţim foarte aproape, ca în timp să realizezi ce puţine ai în comun cu el. Se poate vorbi despre asta mult şi pe diverse segmente. Cât despre răceală ce să zic? Drum lung de IAŞI cu o căldură infernală şi apoi m-a prins o ploaie torentială de care nu m-am putut feri.Nu e gripă, dar strănut, şi m-am pricopsit şi cu un herpes imens. Probabil trebuie sa trec pe vitaminizare şi detoxifiere zdravănă, dar nu vrei să ştii cât de aglomerată am fost in ultimele două luni. Toate trec, sperăm…cu bine. Apropo, mă stiam abonată, dar să vedem acum.

  13. Fără a fi fatalistă, cred într-un fel de predestinare. Ne naștem cu anumite date, într-o anumită conjuctură, recepționăm într-un anume fel ce ni se întâmplă, suntem educați (sau ne autoeducăm) să reacționăm într-un anume fel la ce e în jurul nostru…
    Liberul arbitru nu ne ajută prea mult; poate că mai degrabă ne încurcă. big grin

  14. adriana, între “m-am iertat cumva” şi m-am iertat de tot” mai e un spaţiu. happy şi o intimitate în faţa căreia mă opresc.
    cât despre însoţiri eu cred că ceea ce le generează şi le alimentează sunt mai degrabă nevoile. ia ca şi exemplu comunitatea din jurul unui blog, oricare, şi vei vedea care sunt nevoile autorului şi ale cititorilor săi. ele ţin mai puţin de asemănări. de ce citim blogul x? de ce ne place sau ne displace blogul y? este o chestiune ce ţine de nevoie, iar când nevoia se împlineşte, ceea ce a legat, va despărţi. şi atunci se vede maturitatea, acceptarea, când oamenii care şi-au mplinit acea nevoie doresc altceva, poate mai mult, poate alt fel. ba mai mult, la fel este şi în viaţă… şi vezi, are dreptate roadcând spune că unitatea se creează prin diversitate.
    aoleoo, slvc, cum adică încurcă? rolling eyes

  15. Nu ştiu cum e cu criminalii, dar te asigur că Vero conştientizează că e pe un drum rău, adică bântuie pe net în loc să traducă, dar merge înainte. De ce? Nici ea nu ştie. Pesemne că s-a ţăcănit de tot tongue

  16. Sora Luizei are 22 de ani. Asta apropo de 22…în timp ce scriam aici, o fostă elevă de-a mea îmi scrie:
    “Am visat că eram cu Uţi într-o excursie cu autocarul, tu trecuseşi cu bicicleta pe lângă, băteam în geam să te uiţi la noi şi i-am zis ‘mă, ne întâlnim cu Oli peste tot’. Te pup.”
    Întâmplarea face că unchiul meu mi-a luat o bicicletă, de curând, dar mi-e frică să mă urc pe ea încă, fiindcă n-am mai mers de 25 de ani pe una. Cică mersul pe bicicletă nu se uită! Așa o fi! Dar frica de căzături? Nici ea nu se uită…îți zic eu.
    Asta așa, într-o notă glumeață, că nu vreau să monopolizez discuția despre “conjuncturi”. Da’ conjunctura tocmai asta face, că m-am trezit scriind în câteva minute comentariul de mai sus, care poate că dacă așteptam ca sentimentele curente ce mă încearcă să se așeze mi-ar fi luat o zi scrierea lui.
    Eh…asta e viața! Așa mi-a zis cineva…cred că lipsește un “și”…și asta e viață.

  17. Viziunea mea despre destin e ca avem niste puncte fixe in care trebuie sa ajungem: doua clare nasterea si moartea, apoi cateva importante, niste oameni cu care trebuie sa ne intalnim, niste lucruri pe care trebuie sa le facem. Traseul dintre ele e la libera noastra alegere, ca ajungem in linie dreapta, ca ocolim, ca alegem o forma de cerc sau de patrat prea putin conteaza noi vom trece prin punctele alea.
    Cat despre ganduri stii ce ma sperie? Ca ele nu sunt libere, ca lumea in care ne nastem, ca o anumita ordine sociala sau religie sau o cultura ne vor ingradi gandurile chiar daca noi nu o vom realiza niciodata.
    Ma tot gandesc cum am gandi, cum am percepe realitatea daca toti am putea stapani fizica cuantica si ideea ca totul e energie in miscare la fel cum putem accepta legea gravitatiei

  18. so, girl, trebuie să te urci pe bicicleta aia. cu tot cu căzăturile de rigoare. şi mai ai ceva de făcut, ştii… mersul ăsta pe sârmă al cuvintelor pe care l-ai moştenit. winking
    mihaela, acel trebuie este mai degrabă supus normelor societăţii. şi întrebarea mea este: sunt normele ceva corect sau greşit? este această ordine în spiritul sau împotriva omului? da, realitatea este … o fizică cuantică în esenţa ei. what the bleep do we know… ?

  19. Nu credca tine de normele sociale, sunt oameni cu care te intalnesti impotriva normelor societatii, sunt actiuni pe care le faci trimitand lumea la dracu’ pentru ca trebuie, e ca si cum le-ai avea in codul genetic

  20. tentaţia răului? la asta te gândeşti? uneori este un soi de teribilism în asta, dar de cele mai multe ori… rămâne un fruct interzis. nah, că tocmai muşc din măr. big grin

  21. Da, gândurile sunt libere, atâta vreme cât nu-ţi spală nimeni creierul, ca să-ţi bage în el alte gânduri, tot atât de libere, dar care nu mai sunt ale tale.
    Şi, tot atâta vreme cât eşti în minţile tale personale, îţi ai propriile amintiri frumoase, un tezaur pe care nu ţi-l poate lua nimeni şi cu care te poţi delecta oricând, fără ştirea nimănui – deşi e trist când ajungi să trăieşti din amintiri.

  22. Cred că ordinea socială, religia şi cultura nu ne îngrădesc gândurile, ci doar comportamentul. Fiindcă altminteri n-ar mai scrie nimeni literatură SF! big grin

  23. da, matilda, asta aşa e… cu spălatul şi îndesatul. din păcate, istoria demonstrează că ne trezim împrumutând gândurile (şi dorinţele) altora…

  24. Iti multumesc ca m-ai citat acolo, desi doresc sa fac o traducere mai de doamne-ajuta, si s-o prezint luni alaturi de un articol.

    Destinul?

    In mod clar exista ~~

    Griska si cu tine va intrebati cum e cu destinul si predestinarea?

    Eu vad destinul ca pe o carare care este plina de firimituri , ca in Hansel si Gretel,..Drumul e acolo, depinde care bucatica de paine alegi sa o ridici…

    Depinde de tine daca o iei pe cai mai intunecate sau mai senine, daca te abati de la drumul prescris. Mi s-au intamplat foarte multe lucruri pe care le pot considera extrasenzoriale. Am presimtit ca Opa si tatal meu aveau sa moara, prima data mi s-a rasturnat cosul de Pasti, din senin, a doua oara mi-a cazut bradul tot din senin, si dupa 48 de ore am aflat ca ei au murit. Mi-am visat subiectele de examen la Babes, am stiut cand mi-am vazut mama in doliu ca fratele meu murise…

    Am spus toate aceste lucruri pentru ca, in mod ciudat, daca ma gandesc ca pisoiul va sparge o vaza, in cateva ore acest lucru se intampla…

    Destinul este ceva ce avem cum ne nastem, putem sa il facem mai bun sau il putem lasa si sa acceptam tot ce ni se ofera fara a ne impotrivi… Sa mai adaug ca era sa trec in alta dimensiune cu bicicleta de mai multe ori una din aceste intamplari s-a intamplat la Tg-Mures, ca era sa cad pe acele scari care fac legatura intre orasul vechi si cel nou, in ultima clipa m-amm prins de un zid, in timp ce bicicleta a luat-o la vale pe scari…. Sau la 4 ani fiind pe dig la mare, un val mi-a maturat jucariile in timp ce eu ma dusesem sa aduc niste scoici doi metri mai incolo….
    Destinul exista, dar fiecare din noi are pe cineva acolo sus care il pazeste…

    Sper ca nu am dat prea mult in alte dimensiuni gen Hasdeu, dar am scris ce mi s-a intamplat ……

  25. Cantecul la acest lucru se refera, Matilda. Gandurile sunt libere si nimeni nu ti le poate lua, sau impune altele daca ttu nu doresti… Oricate ziduri s-ar ricica in jurul tau, spiritul iti ramane liber. Gandesti liber..

  26. Eu cred in destin. Cred si in faptul ca putem sa ne straduim sa ne “modelam” destinul. Pana la un punct este in puterea mea sa decid pe unde sa o apuc dar, pentru ca nu sunt singura pe lume, pentru ca fac parte dintr-o familie ale carei legaturi nu se rup doar pentru ca eu am crescut, m-am maritat sau am cunoscut alti oameni, mereu voi fi prinsa in pinza de paianjen a relatiilor. Orice om cu care imi intersesctez pasii poate face un gest ce imi poate schimba dramatic viata, fara ca eu macar sa stiu cand si de ce. Gandurile sunt libere , pot sa gandesc orice dar nu inseamna ca pot face orice imi trece prin gand. Pot avea o mie de ganduri minunate, trebuie sa am si posibilitatea sa le dau viata. Uneori viata ne tine legati, fara lanturi, departe de orice ne-am fi dorit, visat, sperat. Alteori realizarile noastre depasesc orice inchipuire.

  27. Daca vrei cu adevarat poti rupe oriice lant si iti poti realiza orice imaginatie pe care celule enusii ti-o pot creea ….

    Crede-ma , se poate!!

  28. eddie, mi-a plăcut tare mult comparaţia destinului cu frântura aceea de poveste de hansel şi gretel. este destinul un drum? calea? dar ce te faci când simţi că ai rătăcit?
    referitor la fenomenele de care spui, eu le-aş numi mai degrabă semne. semne pe care unii le văd, alţii le ignoră. eu am spus vreme de 5 ani subiectele la examene, în fiecare sesiune, fie că erau scris sau oral, de ajunseseră colegii să se uite strâmb la mine. laughing
    roxana, eu cred că toate aceste dependenţe, datorii, ataşamente sunt uneori nocive pentru … destin. şi mă refer aici mai cu seamă la destinele mari, deloc comune… diferite de ale noastre. uneori cred că a fi special, deosebit este mai degrabă o povară.

    şi mulţumesc tuturor pentru vizite şi comentarii. m-am bucurat să constat că ne mai place să discutăm, că avem pofta aceasta şi că… pisicafeaua este un proiect al nostru care trebuie continuat, aşa că aşteptăm să se ofere cineva să ne gâzduiască săptămâna viitoare.

  29. Eu cred foarte mult in libertatea de a alege felul in care reactionam la o intamplare. Ma intereseaza prea putin cum se nasc si ne apar aceste intamplari/ evenimente; esential e felul in care eu aleg sa reactionez la ele. O pot lua la stanga, la dreapta, imi pot da cu capul de pereti, o pot lua inapoi, ma pot dezice si pot fugi, o pot infrunta, ma pot vinde sau dimpotriva pot sta dreapta, ma pot implica sau nu, etc – variantele de reactie sunt multe. Nu stiu daca vreuna din aceste reactii e mai buna decat cealalta. In ce priveste consecintele alegerii felului in care reactionam, unii spun ca ele pot fi anticipate – eu inca n-am ajuns la acel nivel happy – dar mi le asum, oricare ar fi ele, in momentul in care decid sa fac intr-un anumit fel si nu altul.
    Sper ca pana la sfarsitul vietii mele sa aflu raspunsurile la tot ce ma framanta. Caci, ciudat sau nu, pe masura ce aflu un raspuns, mi se deschid alte si alte intrebari happy

  30. lotusica, tocmai că avem liberul arbitru, dar este oare el de ajuns? happy eu cred că sunt conjuncturi, situaţii în care, deşi părem că decidem noi, în realitate apar constrângeri pe care le conştientizăm mai târziu. dacă o facem.
    răspunsuri vei găsi mereu şi… mereu se vor naşte întrebări.

Comments are closed.