cautatorii de lut

căutătorii de lut (profesorul vladen)

el o privi cu uimire, de parcă tot timpul evadase din ceasornicul lui cu mare grabă, înfăţişându-i dinainte nu chipul ştiut al copilei sale ci un altul, de rusalcă prin ochii căreia se răfuiau albastre vânturile necruţătoare ale siberiei.

de nu ar fi ştiut cine este, mirarea i-ar fi fost şi mai mare, însă asemănarea cu maică-sa nu lăsa loc îndoielilor, iar sufletul, sufletul nu uitase. tânăra cu ochii mari, ca de icoane plânse, îi zâmbea cald, zmeuriu, acelaşi zâmbet pe care îl văzuse născându-se pe chipul dintre dantele al bebeluşului şi mai apoi în atât de multe momente care îi legaseră. ea făcând primii ei paşi, ea alergând, ea râzând în felul acela al ei, uimitor de limpede, ea desfăcând cadourile, cuibărindu-se fericită în braţele lui ori adormind printre poveştile pe care nu obosea niciodată să i le citească, ea… un bob de lumină în faţa căruia parcă uita să respire, copleşit de o durere amestecată cu bucurie.

când trecuse tot acest timp? amintirile lor, toate, miroseau a ieri, un ieri proaspăt în care el promisese că o va apăra de tot şi de toate asemeni unui lup de stepă neobosit. o promisiune pe care o topise soarele, o risipise vântul şi o strivise chiar ea între dinţii albi, ca pe o floare de zahăr colorat. bomboane dintr-o copilărie nestăvilită.

femeie de-acum, ea îşi purta cicatricele rănilor legate cu grijă şi îşi ţinea deschise aripile pentru propriul zbor, acela spre care acum el doar privea cu aceeaşi dorinţă surdă de ocrotire oprită de gesturile ei simple şi de zâmbetul care, odinioară, avea gust de chemare.

-ar fi bun un ceai?

vocea ei îşi păstrase pentru el aceeaşi muzicalitate. aceeaşi emoţie ca în faţa pastoralei lui beethoven, aceea care îl ridica în picioare şi tot ea îl întindea pe pământ. zâmbi ridicându-se cu oarecare greutate. de o vreme îl supăra un umăr, ceva mai insistent decât ar fi spus, mulţumindu-se să-şi ascundă durerea în grimase.

– semne de bătrâneţe! – îi spusese soţia lui masându-l uşor- n-o să mai poţi ţine puşca drept! – şi râdea la fel de frumos ca şi fiica lor, reamintindu-i de caietul în care îşi adunase demult toate gândurile, “strategia” lui.

camera se umpluse de mirosul de ceai şi de zâmbete noi. “ceşti înalte, perfect cilindrice”- şi în ochii lor un hohot de râs. ea îl privea acum cu duioşie, ca pe un copil mai mare. desigur că citise toate acele gânduri ale lui şi se amuzase, ba chiar îi tremurase o lacrimă în ochi, regăsind în acele cuvinte iubirea lui necondiţionată. caietul galben fusese un dar special de crăciun, poate ultimul crăciun petrecut împreună, în mica ei vacanţă pe care le-o dăruise lor, părinţii ei, înainte de ultima desprindere. fusese un timp tihnit, presărat cu melancolii, cu multe amintiri şi bucurie.

– chiar credeai că o să mă poţi păzi astfel, tăicuţule?

el zâmbi uşor încurcat. îşi dorise. semăna cu un urs mare printre porţelanuri, copleşit de emoţie şi de grija de a nu sparge ceva. aşa fusese mereu, nu-i aşa?

– tată! – şopti ea îmbrăţişându-l- nici măcar lui alexei alexandrovici nu i-a reuşit asta, iar eu nu am frumuseţea annei sale. dar mi-ar fi plăcut să te ştiu pe după perdele cu puşca îngrijorărilor în mână.

***

uşa se deschise încet şi ea alunecă înăuntru. purta încă rochia albă de muselină şi două lacrimi mari pe obraji. caietul galben apăru şi el pe masă, purtând în literele acelea ruseşti toată taina la care râvniserăm atâta vreme. la vederea lui, hans pocni din coadă ridicând iarăşi praful.

– s-a terminat? – întrebă el, deşi nu aştepta răspuns. ştia.

annak nu spuse nimic. se auzi numai tremurul cozii ei, desprins pe sub fustele lungi, semn că transformarea începuse. de data aceasta, ireversibilă; misiune împlinită. undeva, într-o casă decorată cu globuri vechi, un motan tigrat privea curgerea nopţii prin ferestrele căptuşite cu iarnă în vreme ce stăpânul său părea că doarme. mirosea a crăciun ars şi a samovar atins de ger, a ultimă îmbrăţişare, vinovată, şi a fum.

– “păzitul fetei la ruşi”! isteaţă mişcarea profesorului vladen, dar nu îndeajuns de isteaţă pentru un herrald! lui kat o să-i placă teribil- plescăi hans.

pe ecranul televizorului lăsat dinadins deschis, chipul familiar al profesorului vladen apăru dintr-o fotografie, în vreme ce o voce neutră, de femeie, anunţa dispariţia sa. imaginea era veche. cele două fiole aşteptau goale pe masă. un lut roşu, adânc, aidoma secretului din caietul galben trebuia să le umple curând, deocamdată trebuia să le lăsăm oamenilor spectacolul, îl meritau, îl doreau. niciodată un om nu fusese mai aproape de noi şi niciodată un herrald nu plânsese la capătul misiunii sale.

– ce facem cu annak?- rosti hans întrebarea la care ne gândeam deja amândoi privind caietul care se mistuia încet. odată trecut în memoria noastră el trebuia distrus asemeni celui ce ştiuse.

am privit cerul în tăcere. semne de ploaie se ghiceau răzleţ, dar încă era lumină în jur, o lumină bolnavă de lacrimile acelea două pe care le văzusem. “apropierea de alte specii este periculoasă pentru un herrald”- auzisem aceasta de atâtea ori- “în orice împrejurare, să nu uitaţi aceasta!”. după douăzeci de ani, annak părea să nu mai aparţină lumii noastre, deşi nici om nu era, nu ar fi putut deveni vreodată.

– va trebui să o distrugem, hans! o voi face eu însămi! altfel…

altfel ştiam amândoi că întoarsă acasă ar fi sfârşit în masa aceea amorfă de herralzi care trudeau orb în piatra neagră şi rece aşteptând fără să ştie reciclarea, cu memoria scurtcircuitată.

– nu, kat, nu te pot lăsa să faci asta!- strigă hans- ştii prea bine care ar fi consecinţele.

da, ştiam. afară începuse în sfârşit să plouă.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

31 thoughts on “căutătorii de lut (profesorul vladen)

  1. Este clar, că sunt dintr-o lume plăsmuită sau din cea în care ne trăim viața zi de zi, copii au aripi. Și într-o zi își vor lua zborul. Că niciodată nu suntem pregătiți pentru clipa aceea, asta e altceva.

  2. Ah, ai scos-o pe kat la înaintare? Abilă fuziune a temei cu povestea. winking

    Ştii, la un moment dat am avut senzaţia că revăd scena dintre Lara Croft şi tatăl ei, în acea ultimă reîntîlnire din afara timpului (Tomb raider, 2001). happy

  3. vielen dank, drug wash. hai, că mai sunt nişte simboluri în text şi mă aştept să vezi analogiile. winking
    recunosc, vinovată: m-a ademenit doctor kat şi nu m-am lăsat chemată de două ori. am însă emoţii: sper ca herr vladen să nu se supere că l-am luat de personaj sf cu toate că i-am păstrat forma umanoidă.
    lara croft, lara croft… cine e tanti? sincer, n-am văst niciodată ăst film. big grin

  4. Undeva, în viitor trãieşte povestea rusalcei. Un gând reconfortant sã crezi cã paşii tãi rãmân şi vor fi “citiţi” cândva. Mie mi-a plãcut rezolvarea temei. Ce spune profesorul Vladen?

  5. o rezolvare prin eludare pentru a păstra stilul literar? a fost greu… până mi-a venit ideea salvatoare, recunosc, numai că povestea este la prezent, nu la viitor. un sf din prezent, dacă vrei.
    mulţumesc, roxana. vom vedea ce va spune… profesorul. am oarece emoţii pentru că nah, tema e făcută dar paralelă cu subiectul şi predicatul şi pe deasupra l-am “omorât” în proză.

  6. Nţ, nţ, nţ… mă zgîndări da’ mi-s prea moale la ora asta. happy Oricum, mi-e tare adevărată vorba pe care am citit-o undeva mai de curînd:
    “mi-s responsabil(ă) de ce-am scris eu, nu de ce-ai înţeles tu” cool

    Simboluri ar putea fi multe, fiecare percepe în funcţie de experienţa proprie (şi de ce-i permite memoria, mai ales în cazul meu). Întîmplător, chiar azi-noapte am văzut acel film (prima parte), de aceea mi-e atît de proaspătă în minte scena. În noaptea asta va fi partea a doua… sper.

    Lara Croft e unul dintre cele mai îndrăgite personaje de joc PC care a ajuns şi personaj de film. Mărturisesc că seria de jocuri Tomb Raider e singura care mi-a plăcut vreodată cu adevărat. Iar Angelina Jolie – deşi nu mi-e simpatică în mod deosebit – s-a achitat foarte bine de sarcină în cele două filme. Iar în scena de care vorbeam mai sus juca chiar tatăl ei biologic. winking

  7. ok, ok, îţi întind o mână, un degeţel… annak… tongue who’s that girl?
    ştiu de lara croft şi jon voight. doar că filmul, nefiind pasionată nici de gen, nici de jocurile pc, nu m-a atras.

  8. A, da, de acea Anna mă prinsesem dar mi-a lunecat uşor din gînduri pe parcurs… era să zic pe şinele de tren. big grin

    De data asta, după ce m-am îndopat cu documentare iutub pe temă, am deschis bine ambii ochi la simbolistica aceluia unic ce apare ca lait-motiv în film. cool

  9. Eh, ce să fac… i dont know Bătrîneţea asta… sigh şi nici lecitina nu mai e ce-a fost. whistling
    Da' tu prea le ştii pe toate. tongue Ia să mă tac eu acum şi să bag nasu-n film! big grin
    Gute Nacht! winking

  10. Am citit povestea cu repeziciunea pe care am simtit-o pe langa paragrafe. Mi-a placut mult sensibilitatea cu care ai descris relatia dintre tata si fata si recunosc, m-a facut curioasa sa citesc toate cele 11 povestiri asa in ordine sa le inteleg sirul!

    Frumos!

  11. raluca, este un efort pe care nu vi-l pot cere. povestea a început tot la psiluneli, cam acum trei ani şi s-a scis sporadic. încă nu am reuşit să o termin. totodată ştiu că scrierea în foileton este neatrăgătoare. happy

  12. prima parte m-a prins, am citit-o cu gândul la povestea mea. apoi zbang, a venit partea a doua şi am crezut că am apăsat eu pe ceva şi am nimerit în altă poveste laughing. mai la urmă m-am dumirit. atât cât am putut. noroc cu numele de final care m-au mai adus acasă happy. eu nu cred că se vor supăra. ba vor fi mândri să devină personaje de poveste la Psi în SF.

  13. Si uite asa am fost purtata in lumea povestilor scrise de clasici rusi. Si o tenta de povesti din viitor . Azi sunt o rasfatatawinking Multumesc.

  14. Fată, io nu știu cum e la ruși (deși am o vagă idee care nu e-n favoarea lor) dar am să îți reproduc din memorie un dialog purtat cu un fost coleg de facultate cu care m-am întâlnit puțin înainte de Crăciun după ce nu ne mai văzusem de vreo 10 anișori de zile. Printre altele știam că are o fată și l-am întrebat :
    – Ce-ți face fata ? Cred că e mare acum. Câți ani are ?
    – Suficienți cât să mă fi determinat anul ăsta să îmi iau pușcă și să-mi scot permis de port-armă !

  15. Asta cu păzitul fetei la ruși la mine a fost destul de reală. Eram cu fiică-mea, adolescentă pe atunci, în Piața Rușilor (adică aia cu moldoveni care vrobeau rusește) și unul dintre ei, un veritabil Alioșa, a pus ochii pe ea și mi-a cerut-o de nevastă. Abia am scăpat de nebun. big grin

  16. Mi-a placut grozav si, fiindca doar nimeni nu-si poate imagina ca e dus si dus de tot, am cugetat ideea incarnarii in motan si mi-e placut grozav big grin. De ce ai crezut ca m-as supara?! E traznet!

  17. pisică aş pofti şi eu să mă reîncarnez, recunosc. big grin
    teamă mi-a fost pentru că, trebuie să recunoaştem, am folosit multe din cele pe care le ştiu despre tine, ori pe care le-am căutat pe blogul tău, pentru a te descrie. ba ţi-am mai şi furat o poză pentru asta. unii s-ar supăra să se recunoască într-atât într-o poveste care va fi tipărită cândva. blushing

Comments are closed.