sturmkaiserin ep.2

– ca să te poţi feri de suspiciunile altora, va trebui să te arăţi lor numai însoţită şi numai sub chipul celui ales. aminteste-ţi că floarea de şofran este semnul lui şi este singura culoare admisă în lumina zilei. şi ascunde coada aia, că mă enervezi!

regen. regen îi apărea tot mai rar în visul nopţii deşi la început ea fusese cea care o călăuzise pe drumul cel nou, adormindu-i conştiinţa atunci când dădea semne de răzvrătire. ea o învăţase să-şi lase gândurile să zboare în voie, ca nişte păsări nevinovate, de hârtie şi tot ea o ajutase să se decidă atunci când se ivise ocazia. cel ales făcea rar greşeli şi poate că singura fusese exact aceasta: o îndrăgise pe copila sălbatică pe care ceilalţi o lăsaseră să crească precum iedera sălbatică de pe poarta de la răsărit, aceea pe care o închiseseră în noaptea în care fugise luna. ori poate că gândise el că ar fi potrivită de mireasă de şofran mai încolo, când ar fi ajuns anii potriviţi, dar asta era cam greu de aflat acum, când el murise, iar ea îi luase locul.

în esenţă, sturmkaiserin aproape că uitase vechea ei înfăţişare, aceea de copil peste care anii de-acum şi-ar fi adus frumuseţea aceea năprasnică a neamului lor. dintre toate îi era mai puţin dor de sine, cât de zilele acelea în care mamă-sa umplea munţi de atayef cu crema aceea albă şi dulce, mişcându-şi mâinile cu o viteză uluitoare. oare plutea în jurul ei o aromă de şofran atunci? uitase. asta uitase, dar când vedea tipsiile acelea pline dispărând în curtea luminaţilor, acolo unde cel ales şedea pe tronul lui de lotus, i se punea un nod în gât. de ciudă. şi poate că pe-atunci începuse să crească în ea gândul acesta, împlinit de-acum.

desigur, mamă-sa umplea în continuare tăvile, numai că acum, pe frunza aceea mare şedea ea, zâmbind şi ordonând începerea ceremoniei ceaiului cu aceeaşi nonşalanţă cu care aproba o nouă execuţie. cea din urmă părea să-i placă totuşi mai mult.

din spatele arbuştilor înfloriţi, regen zâmbea urmărind totul cu ochii ei galbeni, aprinşi, ca un câine de piatră.

– iar amuşinezi? – cel care vorbise era lord dalinka, păstrătorul secretelor. îmbrăcat în haina lui roşie cu o mie de buzunare, în care păcătoşii strecurau vinile lor scrise pe bucăţi de hârtie de orez, lordul părea, ca de obicei, pus pe glume. ochii lui frumoşi, alungiţi, zâmbeau sub un foc potolit.

– şterge-ţi mai bine culoarea aceea din ochi, regen. altfel cel ales va crede că te pregăteşti să-l mănânci. este nepotrivit!

regen zâmbi, dar tăcu. dintre toţi oaspeţii care mişunau la ceai, după datină, deşi mulţi doar ca să se afle în treabă, lordul era singurul care îşi ferea gândurile cu aceeaşi iscusinţă cu care transforma dintr-o mişcare toate acele secrete pe care le aduna în pulbere de zahăr. regen ştia că ar fi fost o luptă inegală şi se retrase din calea lui.

pe aleile lungi se auzeau crescând glasurile de copii care se jucau nepăsători. lord dalinka ajunsese aproape de tron. cel ales îi zâmbi atât cât cerea eticheta, dăruindu-i o floare pe care, ca din întâmplare, o ţinuse până atunci în palmele mici. lord dalinka o primi încurcat, plecându-se.

– încă te temi, dalinka, încă te temi!

fusese doar un gând fugar, mai fragil decât fumul. vorbele rămaseră în aşteptare, ca mereu, dar în spatele chipului celui ales, lui sturmkaiserin îi veni să râdă. gândurile sunt libere! – ce glumă bună!

pe cer se vărsă iarăşi cerneala amurgului şi oaspeţii se pregăteau să plece. dinspre curtea femeilor se auzeau glasurile calde ale mireselor de şofran care chemau noaptea cu cântecul lor. cineva aprindea stelele.