şi mă întreb tot privind soarele cum îşi pleacă genele fierbinţi peste roşul din cărămizile caselor, dacă lutul se întomnează vreodată a rugină. a rod ştiu, căci ţine în palmele lui curbate şi aspre bruma din strugurele cu promisiuni de viu ori poamele calde şi galbene care îmi amintesc de copilărie.
dar a rugină?
te privesc şi parcă niciodată nu a fost atât de frumoasă toamna ca acum, venită din sufletul tău aplecat spre cartea deschisă.
şi tac arămiu, cu miros de zahăr ars în palmele aprinse.
sursa foto: salome







așa orice lacrimă ștearsă e dulce…
lutul se întomnează a rugină?
da…
dar invers.
În intimităţle sale cele mai ascunse…
nu la suprafaţă unde e îmbrăcat de cealaltă rugină, a rod.
da, se poate spune şi aşa… orice lacrimă de bucurie, desigur!
pe cuvântul tău, dagatha?
daaaaaaaaaaaaa… ai postat şi îmi amintesc asta! 😆
Apoi…nu mai știu. Că am mai dat-o strâmb azi o dată 😆
Eu n-am postat amintirea, dar tot în China (în Hangzhou) am primit un peşte rumenit în caramel. Cu sos de ardei iute (era tot într-o toamnă, tot prin noiembrie). A fost o experienţă tare interesantă.
😆 eu te cred pe cuvânt!
mă întreb ce gust avea, max! şi cât de rumenti era în zahărul acela…
Duulceeeee…. vreau o crema de zahar ars
Zahărul ca zahărul, dar de la sosul de ardei mi-au dat lacrimile, nu mai aveam aer…
de tonul picant mi-a fost şi mie teamă să-l încerc de câte ori am avut ocazia.
fă şi cheamă-ne şi pe noi!
Toamna cu miros de zahăr ars… Frumos, dragă Psi!
O zi frumoasă!