un carton zâmbind

bucăţi cartonate, uneori atinse de patina timpului, uneori aproape uitate în sertarele şi memoriile noastre, clipe închise pentru eternitate într-o bucată de carton mai mult sau mai puţin lucios pe care anii le păstrează cuminţi în albume, în rame ce dorm aliniate pe etajere de suflet sau de mobilă. amintiri pe care le-am pregătit mai întâi minuţios, atent, insistând pe fiecare detaliu, aducând mai aproape toate visele din copilărie şi chiar de mai demult şi din care ne rămâne drept mărturie dreaptă numai zâmbetul încrustat într-o eternitate fragilă.

– arată-mi fotografiile tale!- ne roagă, la răspântii de timp şi de viaţă, oameni ce nu ne-au fost martori, nici nu ar fi putut, poate,  la bucuriile unui trecut şi care vor să ne cunoască, să ne recunoască zâmbetul de astăzi în cel de ieri. şi alegem atunci cu delicateţe, cu sfială, cu emoţie, să ne dezvăluim clipele de început ale zâmbetului, cele în care porneam cu mirare şi cu speranţă şi, hai să recunoaştem şi asta, cu multă stângăcie pe un drum nou, de “oameni mari”.

privind în firele alb- aurii de nisip din clepsidra timpului meu trecut, la clipele acestea pe care nu le-aş vrea uitate deşi nu le povestesc oricui, am un singur mare regret, acela că din propria mea nuntă nu am decât puţine, prea puţine fotografii în care parcă nu încap toate amintirile şi privesc uneori cu admiraţie şi cu o uşoară invidie cum se revarsă din albumele tinerilor de acum adevărate comete de zâmbete tivite cu speranţa pe care numai începutul ţi-o poate da. dar când mi-e dor şi mi-e dor adesea, mă întorc la micul meu album şi regăsesc amprentele lui aşa cum sunt: noi doi, uşor încordaţi, uşor obosiţi de toată atenţia şi mult prea copleşiţi de emoţiile zilei care ne-a legat prin legământ toate celelalte zile care i-au urmat. şi se întâmplă să privim amândoi cu duioşie, ne privim pe noi înşine cum zâmbim  şi ştim, fără cuvinte, că taina acestui zâmbet arcuit peste ani ne aparţine numai nouă.

trecem mai departe, la un alt album, ceva mai gros şi mai recent şi deopotrivă drag. albumul primului botez la care am fost martor copleşit de emoţia creştinării unui prunc. zâmbetul meu este mai copt, dar aceeaşi tulburătoare emoţie mi se citeşte pe chip, într-o succesiune de imagini pe care le privesc astăzi alături de personajul lor principal, nepotul meu şi întâiul meu fin. zâmbim împreună în vreme ce eu repet iarăşi povestea, descriu iarăşi fiecare gest făcut atunci, poate cu multă stângăcie. şi tăcem amândoi la final într-o îmbrăţişare care ne leagă şi mai mult, mai profund. ştiu că fără aceste mărturii povestea noastră ar fi atât de săracă!

păstrez în amintire şi în albume multe clipe frumoase pe care ştiu că timpul le-ar fi risipit dacă ochiul magic al camerei nu le-ar fi prins  captive şi mi s-ar părea astăzi trist şi dureros să nu pot avea aceste puncte de reper, aceste porţi ale zâmbetului, cele prin care momente însemnate şi încărcate de semnificaţii şi emoţii vor rămâne mereu la fel. şi de ar trebui să aleg, dintre toate, fotografia care îmi este cea mai dragă, nu pentru că poartă în ea tinereţea mea, ci pentru emoţia care se revarsă atunci când o privesc, mi-ar fi greu, foarte greu.

acest post a fost scris la invitaţia lui tudor căruia îi mulţumesc şi participă la un concurs găzduit de reufzake şi chiar dacă nu este vorba despre un fotograf de nuntă bucureşti sau un fotograf de botez bucureşti sunt gândurile lui psi despre aceste bucăţi de carton care ne arcuiesc zâmbetele peste timp.

şi tare mi-ar place să ştiu cum priviţi voi fotografiile de nuntă- botez.

later edit: şi pentru că tot am vorbit despre fotografii, iată o mostră aici despre dilemele mayei. 😆