sturmkaiserin fiica ploii

sturmkaiserin ep.9

iarna năvălise în cetatea saffronului peste noapte, neanunțată de nimic. cu furie. măturând totul în cale, izgonind apele calde ale liniștii, înlocuind mantia ploilor fixe, pe care locuitorii le ghiceau atât de ușor, cu un cer plumbuit și greu și munți de zăpadă. frigul frânsese elanul oricărei flori și alungase trecătorii uitați în noapte, iar cine nu fusese destul de iute de picior avea să fie găsit sub troiene, înghețat pentru totdeauna.

pământul, altminteri rodnic și bogat, încremenise sub alb, florile toate muriseră în grădini, iar casele se poticneau să reziste sub căciulile grele în vreme ce oamenii, oamenii priveau zgribuliți din ferestrele mult prea fragile ca să țină înghețul departe. fără să mai fi trăit vreodată o astfel de urgie, locuitorii cetății priveau cu un amestec de mirare și groază la noul tablou și singuri copii ce ar fi dat frâu liber bucuriei și-ar fi ieșit pe străzile pustii ca niște mici animăluțe curioase, dacă ar fi avut straiele potrivite. dar în saffron nu mai ninsese niciodată. nimeni nu mai văzuse ninsoare și frig, straiele moi și lungi erau din mătase și purpură care era mai potrivită în zilele calde, încă nici bumbacul din care se făceau hainele slugilor nu păreau potrivite să țină frigul departe de carne, iar casele, sărmanele case fuseseră ridicate să aducă răcoare, nicidecum căldură.

sturmkaiserin stătea între pernele mari pe care slugile le aduseseră cu mâinile lor vinete, înghețate. într-o oarecare măsură, întreaga construcție colorată era caraghioasă, dar eficientă căci o ferea de frigul din odaie. mâinile ei mici stăteau ascunse, se ghemuise toată acolo, în acel culcuș improvizat în care ajungeau sporadic voci pe care le recunoștea sau nu. timpul se dilatase, își schimbase forma, iar ea stătea acolo parcă de o zi sau de o viață și, curios, mâna care aduna ploile părea fericită, nu mai simțise nicio durere zvâcnind, chemând-o pe limba aceea numai de ea știută.

uneori adormea în căldura aceea, alteori o trezea o voce oarecare. cineva îi dăduse o cană cu un lichid fierbinte și ea îl bău cuminte ca în copilărie, când maică-sa o trata de diverse boli cu leacuri vrăjite de culoarea chihlimbarului în vreme ce lordul tunetului o veghea. în starea aceea de somnolență ar fi putut jura că văzuse zâmbetul tatălui ei deși asta era imposibil. dacă memoria n-o înșela, nu trecuse multă vreme de când dăduseră focului trupul lui. și, parcă, o văzuse la un moment dat chiar pe lady sanaa cu ceașca în mână. era sigură că intrase în anul de doliu, recunoscuse culoarea de șofran a rochiei modeste.

uneori, ca de departe, i se părea că aude glasul lordului dalinka vorbindu-i ca pe o altă limbă, dar când se sforța să-și adune toate simțurile și conștiința, imaginea se spulbera. uneori o vedea pe regen, sluga ei de care se legase cu legământ și care cine știe pe unde rătăcea. ființa aceea ciudată cu siguranță că se distra copios de situația aceasta nouă, ba mai mult, țopăia fericită în zăpadă fără să simtă niciun pic de frig în oasele ei. uneori auzea vocile lorzilor frați deveniți peste noapte mesagerii veștilor cele mai proaste.

cineva avusese nefericita idee să pună pe foc niște rufărie veche și o stradă întreagă pierise mistuită de foc. cineva mistuise gardurile de lemn ale cetății. lemnul fusese stivuit ca de funeralii în mijlocul pieței însă focul acela, oricât de înalt se ridicase, nu putuse învinge iarna. cineva adusese vești despre cei curajoși care făcuseră drumuri printre troiene, însă viscolul topise căile într-o clipită, sub privirile deznădăjduite ale oamenilor. și peste tot frigul și jalea și foametea, trona moartea care îi înhăța iute pe cei mai slabi. fără milă. și veștile acestea îi făceau rău lui sturmkaiserin, o făceau să se simtă mică și nepregătită, lipistă de orice putere și nădejde. se abandona somnului deși știa că nu somnul era soluția care ar fi oprit furia de afară și căderea neîncetată a zăpezii.

adormi iar. lumea se topi ca un cub de zahăr în ceașcă și ea simțea că plutește în rochia ei ușoară de muselină. cineva îi aranjase părul, coada aceea bogată și lungă fusese împodobită cu flori de șofran abia născute pe care se mai zărea roua. cineva îi dăduse un acoperământ nou pentru mână însă ea îl refuză oricât de frumos era împodobit. zâmbea și zâmbetul i se întoarse din oglinzile mari ale sălii de bal în care regăsi toate chipurile de la curte, toți lorzii tineri, mereu gata de sfadă și dans, lorzii bătrâni puși pe alianțe și toate doamnele etalându-și ostentativ bogăția de giuvaeruri și podoabe. și toți, de la cel mai însemnat și până la cel mai mic dintre lorzi îi zâmbeau în vreme ce ea trecea cu grație fluturând mâna stângă. mâna stângă? pentru o clipă zâmbetul i se opri în oglinzi. tresări. repetă dinadins fluturarea ușoară a mâinii și privi în oglinzi cu mirare: o ploaie de fulgi mari înflori din degetele mâinii care aduna ploaia. atinse o floare ce împodobea coloanele sălii și văzu cum dispare sub gheață, atinse însăși coloana și o văzu albindu-se și, deodată cu ea, se abli și sturmkaiserin. strigă, dar strigătul ei se opri în oglinda mare și rece în vreme ce oamenii din jur continuau să râdă nepăsători, plutind în aerul de sărbătoare pe care doar ei îl vedeau.

îngrozită, sturmkaiserin căută cu privirea o scăpare. de-acum știa că ea aducea năpasta și iarna în cetate, dar nicio ușă nu se deschidea înaintea ei în vreme ce oamenii continuau să vină spre ea cu zâmbete tot mai largi și mai largi. disperată încercă să își ascundă mâna, parcă regretând că refuzase acel acoperământ, dar mâna n-o asculta, atingând totul în jur. cu fiecare atingere ea văzu înghețul. și moartea. un țipăt lung, al ei, sparse oglinzile înainte de leșin. apoi întuneric.

o înconjura un întuneric de smoală fierbinte. sau cald. în orice caz nu rece. un foșnet abia auzit, ca un chibrit aprins. sturmkaiserin se ridică dintre pleduri și privi întunericul sau nimicul care se uita la ea. așteptă cu simțurile la pândă. așteptă un semn. și, dintr-o dată, întunericul se sparse într-un hohot de râs pe care ea îl recunoscu. era geamănul ei, steiner. opusul. și râdea.

 

 

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “sturmkaiserin ep.9

  1. Cum de mai găseşti puterea unui happy-end cînd afară ninge cu orice numai cu hohote de rîs nu… Dar face bine, cel puţin pe moment.
    Cîndva poate treci (iar) printr-o corecţie, sînt cîteva mici probleme care ar fi păcat să se propage către tiparniţă. winking

    Crezi că o să fie de bine în lume dacă îi scrii să fluture cu mîna dreaptă…? Eu aş vrea să cred că da.

  2. M-ai prins în mrejele cuvintelor tale ce curg măiestrit și tare aș fi vrut să nu se sfîrșească așa curând.
    Aștept cu nerăbdare continuarea, Pisic. ❤

  3. știi ce mă amuză, dragoș? că steiner este de fapt personajul, jumătatea negativă a întregului. dar mă abțin să dezvălui de ce el și de ce mâna stângă.
    pe scurt ar fi vorba despre circuitul apei în natură. laughing

  4. Poi aşa o fi, da’ ce vede ochiu’ şi ce simte inima… rolling eyes
    Acu’ fie ce-o fi, da’ numai să nu se (scurt)circuiteze apa aia sub formă de abur(eală). tongue
    Cu alte cuvinte: dă-i bice la continuare! big grin
    Să ai spor! winking

Comments are closed.