sturmkaiserin ep.13

soarele i se înlănțuia pe mâna udă ca un șarpe insinuant și, mirabil,nespus de  rece. după noaptea din urmă, în care ea se lăsase iarăși în  voia apelor care cădeau  din cerul furios fără să știe prea bine ce face, căldura soarelui nu putea ajunge la ea. nu încă. avea să mai treacă ceva timp până când simțurile ei flămânde se vor fi potolit, lăsând foamea de apă să se evapore.

se așezase ghemuită la intrarea dinspre grădină știind că, cel puțin deocamdată, era ferită de priviri curioase și, mai ales, de cele înspăimântate ale mamei sale care nu reușea să înțeleagă nevoia ei de apă și nici ieșitul în inima nopții de unde se întorcea udă și înghețată, cu ochii rătăciți. spre deosebire de ea, tatăl ei o privea clătinând ușor din cap cu un soi de uimire mută și înțelegere, ca și cum ar fi așteptat să mai crească, să mai cearnă din timpul uscat al clepsidrei, ca să îi poată povesti ceea ce știa el. ori, uneori i se părea asta, nici el nu știa prea multe, dar părea dispus să accepte mai ușor ceea ce erau copiii lui, chiar dacă asta însemna să accepte diferențele, neînțelesul.

în noaptea din urmă reușise iarăși să își sfâșie rochia, neatentă la poteca pe unde umblase cu ploaia și pe marginea căreia se tot întinseseră spre ea tufe cu crengi uscate și pline de țepi. poalele rochiei vorbeau despre bălți și noroaie prin care trecuse cu sufletul plin de apă și încântare, aproape fără să vadă în jur. maică-sa avea să fie cu siguranță îngrozită de noua ei ispravă și, cu siguranță, avea să jelească iar rochia distrusă, însă ea știa, în spatele acelor cuvinte era numai spaima că nu înțelege ce anume o împingea în unele nopți să cutreiere lumea, aproape sfidând pericolele. și spaima că, odată aflate isprăvile ei, nu vor reuși niciodată să-i găsească un soț potrivit. despre asta se vorbea aproape în fiecare zi și cel puțin în toate zilele de când crescuse suficient cât să înțeleagă că așteptau de la ea să devină o soție supusă și neabătută regulilor care domneau în lumea lor. ori regulile nu vorbeau niciodată despre ce și-ar fi dorit ea, chiar dacă încă nu știa nici ea prea bine care ar fi putut să-i fie dorințele, însă cu certitudine știa, tot privind la soră-sa, că existau lucruri mai importante pe lume decât culoarea rochiei pentru ceremonia de ceai și ultimele modele de brodat acele nesfârșite pături la care tot lucra cu o sârguință care ei i se părea inutilă.

își roti privirile în jur, ușor obosită, dar cumva mulțumită de tot ceea ce simțea. în ciuda frigului care i se plimba prin venele subțiri, în ciuda neorânduielii  și a răvășelii întregii ei ființe, în mâna care îi atârna aproape inertă pe lângă trup, ca și cum ar fi avut o viață total diferită de întregul care era ea, se simțeau senzații noi, lucitoare, un soi de plinătate a simțurilor vecină cu fericirea. zâmbea. pe când era doar o copilă micuță îl întrebase pe tatăl ei ce este fericirea, însă răspunsul lui nu o lămurise prea mult, fie pentru că el încă se temuse de puterea ei de înțelegere, fie pentru că ea, fericirea, se afla pe aceeași eternă și lungă listă a lucrurilor despre care nu se vorbea. din puținele explicații pe care le primise atunci, conchisese că fericirea e ca pâinea cu dulceață pe care o fura uneori de la bucătărie, când rona, bucătăreasa, era întoarsă cu spatele.

– fericirea înseamnă să fii cine ești! – îi trecut de-odată un alt gând peste tâmple și zâmbi.

în curtea largă, încă plină de bălți după ploaia fixă din zori, încă nu se vedea niciun suflet de om și ea știu că este încă devreme. închise pleoapele și lăsă mirosul să îi spună povestea liniștii și a tuturor lucrurilor familiare. un val de parfum dinspre tufele de iasomie îi umplu plămânii cu o senzație nouă, bogată. trecu peste ea mirosul de frunze pocnind în lumina zilei, ușor somnoroase și încă grele de apă. simți cu fiecare fibră a ființei, cum se așterne ziua cu gust de zahăr și de ceai, cu mierea ulucrurilor familiare. curând, foarte curând, aveau să se trezească slugile li, de-odată cu ele, liniștea avea să se topească ușor, pe măsură ce fiecare își lua locul în carnea dimineții: păzitorii aveau să schimbe gărzile nopții, femeile de la spălătorie urmau să năvălească cu albiturile lor în albia râului care încă abia șoptea, bucătăreasa însăși urma să ridice iarăși norii de gusturi și mirosuri ale meselor pe care le pregătea și, lucrul cel mai drag pentru ea, tatăl ei avea să ardă iarăși secrete în odaia lui, amestecând mirosul acela special cu tutunul la care se deda uneori. mirosul acesta ca însăși întreaga activitate cu care se îndeletnicea lordul tunetului în zori i se părea o taină aparte, aidoma celei pe care o trăia ea când fugea după ploi. știa că, așa cum nici ea nu putea să o facă, nici tatăl ei nu împărțea acele clipe cu nimeni.

o trezi din visarea molcomă un strigăt și, înainte să-și rotească privirile în direcția sunetului știu că mama ei o descoperise cum ședea pe pietrele acelea. se pregăti sufletește pentru potopul de vorbe care avea să urmeze și care avea să trezească orice suflet din casă, pentru că energia cu care o potopea maică-sa avea tonurile unui vulcan dat pe-afară deși privind-o, n-ai fi ghicit atâta energie și vigoare în trupul ei mic, de femeie simplă. știindu-se fără scăpare, ea se ridică și o porni înaintea mamei care o privea cu mâinile la gură, parcă neștiind prea bine de unde să îneapă cu strigătele ei.

ea zâmbi amintirii… fericirea înseamnă să fii cine ești. cu orice preț. și strânse din umeri încet, chiar dacă mâna oloagă păru să tresară stingher, dureror.

 

 

3 thoughts on “sturmkaiserin ep.13”

  1. Profundă disecţie a unei scene aparent banale. Gînduri şi amintiri după ploaie. Da, fericirea… ce concept! (aici l-am parafrazat puţin pe Robin Williams care a spus undeva, cîndva: “Reality – what a concept!”winking

    Textul are nevoie de cîteva retuşuri, nu le mai indic pe fiecare, mi-e mintea obosită şi amărîtă.

    Mi-e dor să-mi pot lăsa mintea să viseze liber la un viitor frumos… dar nu mai pot. Sau ea nu mai vrea.

  2. Un tablou magnific, profund si impresionant, în lumina pura, alb-stralucitoare exprimat. Felicitari sincere.
    Da, fericirea se afla în interiorul fiintei rational-sentimentale sublime, în cautarea, cercetarea si descoperirea adevaratului, originalului sine, raportat la valorile autentice, nepretuite, imperceptibile, tainice, divine, ce ard mocnit în inima si-n Suflet, dorind sa iasa la …Lumina.
    Un weekend relaxant, în toate aspectele perceptiei vietii binecuvântat, draga¨Psi !

Leave a Comment

error: Content is protected !!