ceva mai sus de genunchi şi mai jos de iarbă
pe asimptotele gândului rămas atât de mic
sunt zvonuri de retrocedare:
veniţi de vă luaţi înapoi luminile,
inimile şi cireşele-cercei,
stâlpii inutili ai caznelor mărunte
veniţi de-i luaţi şi pe ei!
suntem parcă prea mulţi
pentru o singură noapte, bolnavă,
scurtcircuitată şi sinucigaşă
când pe rafturile goale ale iluziei
liniile curbe ale mâinilor goale
mătură praful inocenţei.
veniţi de vă luaţi tristeţile, fugile,
caii sălbatici ai gândului strâmt,
să tragem în fire tăcerea
să exersăm distilarea repetată
a necuvintelor.
în noaptea aceasta bolnavă de friguri
să naştem tăceri industriale
cu miros sălbatic,
de floare.
ceva mai sus de cuvânt şi mai jos de inimă
sunt zvonuri de retrocedare
şi numai iarna mai curge între noi
înainte, înapoi
ca o fugă ruptă din zori.
să facem dragostea… industrială?
fugi… fugi.
industrial în iubire.
Poveste sentimentală cu iz industrial, dear? Vaai, cum sună industrial! Atât de rece și cinic! Ca un pumnal înfipt în speranța deschisă. Sau ca o regulă de trei indusă, aplicată unui meci de selecție artificială. Nimic omenesc nu i-ar putea scăpa. Și ca să nu ne vină vreo idee de evadare din concept, ne-ai altoit și cu o tăcere industrială.
Asta e un fel de autopsie pe viu.
Cauza morții: Sindromul industrializării dobândite
Da’ treabă-i asta?! Io-ți vorbesc frumos și tu m-ameninți că-mi tragi blana-n fire și alte măscări cu pulberi.
ai măăăăi! îi faină sinterizarea, deşi la blănoase este greu de aplicat.
credeai că atentez la întregu-ţi? d-apoi, tulai doamne, crez că te-aş da io pă lăbonţu’ meu întru experimentare? ei, nooo… ei, noo… şezi în fire. de mătase.
Mi-ai luat o piatră vânătă de pe inimă!
sulfat de cupru? credeai că te fac zeamă bordeleză?
da’ cine mai grădinăreşte pe frigul ăsta?
Nu mai strânge menghina! Asta-i tot ce știu! Jur că a fost ultima urmă chimică din mintea mea! Îndurare, coniță, îndurare!
ahaaaa! deci mi te-am prins cu propria-ţi liană!
bine, bine….
Dacă mă ameninți cu stropitul!
Doar știi cât țin la blană. 
poate cu ninsoarea, cu stropitul de paşte, dear.
Dear, la capitolul agricultură, creierul meu e mai neted ca-câmpiile Bărăganului.
Eu nu știu nici să deosebesc pătrunjelul de leuștean sau ceapa verde de usturoiul verde. 
aaaa, păi ziceam de stropitul de paşte, ăla cu găleata (sau cu flaconul de parfum). aşa e pe la noi după ce sare easter bunny dintre oo roşii.
Obiceiuri barbare.
Noi ne purtăm civilizat și cu delicatețe, dear. 
igen! ne dăm singure cu parfum!
Cu parfum industrial,
și cu lemn de leuștean
sorcoveai ca iarna-n frig,
nu-i barbar ce vreau să-ți zic,
că te-am prins cu fulgu-n păr,
cu obrazul roș de măr
și mustățile-nghețate,
seara pe la ora șapte.
s-avem parol, eu seara torc
pervazier cum îmi e felul
iară ninsoarea mi-e castelul
de unde viu, unde mă-ntorc.
ps. urăsc leuşteanul.
mâţ, io s d acord sa industrializam dragostea, nu e bn sa fii obtuz la ce i nou, zau! insa daca procesul tehnologic mi a fost clar, etapizarea mi e confuza: intai facem pulbere iubirea, sau incepem cu retrocedarile? io m am apucat, am pus cuminte nasturele la loc, de unde l am luat, da’ cerceii nu mi vine sa i dau nimanui.
iar firele, produsul finit al emotiilor ns, unde le punem?
oricum, la sprint n am nicio sansa, iti tre’ oarece antrenament pt. asta.
sa nu te prind ca’mpletesti ceva…
Nichita, mâţ si Madrugada- is curioasa: cat timp ti a luat sa le amesteci? parca vad ca nici doua tigari…
kenza san, recunosc: poeziile mi se învârt în cap precum zahărul în râşniţă.
zici că s-a dus, s-a “mestecat” dar când ţi-e lumea mai dragă (sau luna mai plină) apar gata scrise de mă mir şi eu. două ţigări e mult spus, dar ideea retrocedărilor o am de ceva vreme (madrugada a fost catalizatorul) că de nichita… fiecare început de iarnă îmi aminteşte de o copilă mirată, cu ochii ca două castane fugite. mergea pe stradă şi în viscolul acelui decembrie purta un gând nou: se stinsese nichita. cine era? nu ştia încă, dar simţea un soi de durere a pământului, ceva ce o umbrea şi pe ea. abia târziu, când şi-a cumpărat cu bănuţii ei de buzunar volumul acela postum al marelui blond, fetiţa a înţeles: nichita era patima, idealul. nici la urma pasului lui printre ceruri nu voi ajunge vreodată, ştiu. catedralele poeziei, piramidele şi templele cuvântului de la el s-au scris. noi, ceilalţi, suntem doar… respirătorii. uneori înţelegem. doar uneori.
mâţ, prea esti serioasa… zici ca Nichita este cuvantul cheie, care declanseaza o suma de emotii ce mi aduce a veneratie in vechi temple.
atat de vechi , ca religiozitatea era o stare pura, netrucata sau manipulata.
nu stiu daca vei ajunge… nici nu cred ca este important- n ar trebui. tu scrie…
aaaaa… păi nici nu măsor. eu scriu pur şi simplu. ce-mi tună, a joacă…
parca a si fulgerat
da’ io tot neluminata is. 
lumină la ora asta? apoi tu atâta nu ştii, japonezule(ooo???)? iarna ziua e scurtuţă ca o rochiţă rămasă mică…
asa s japonezii: le a intrat in cap ca soarele rasare de la ei, ca si cand n ar mai pleca- is defazati rau.
si au pasii prea mici; tot ai senzatia ca stau pe loc.
paşii mici din cauză de ciuboate şi de legare…
dar, ceea ce au japonezii şi mi se pare desoebit este laotang. de fapt relaţia laotang, aşa cum am aflat-o eu, ţine de cultura chineză. este ea aplicabilă şi la femeile japoneze, kenza? am putea industrializa, de pildă, laotang? 
de maltratarea falangelor, tarsiene, am vz ., absolut oribil, barbar, dar de laotang chiar nu stiam
prietenia nu se industrialieaza! are nevoie de timp, atentie , caldura si se face personal, de la oama la alta. etern nu stiu daca e ceva, mâţ. uneori, imi place sa ma las furata si sa cred ca exista emotii care rezista in timp.
nu stiu daca femeilor japoneze le surade ideea, mie, da. desi, ar tre’ sa fiu atenta sa nu devin excesiv de calina- faptul ca tu esti un mâţ tre’ tratat ca atare: alintaturile is admise numa’ in versuri, iar dezmierdatu’ abia dupa rock.
să-mi facă și mie cineva revista blogurilor și a commenturilor, io-s furat de viața extra-laptop!
prin anii 80 încercase unul să facă o poezie matematizată – ceva de genul ”tangentă de sentiment sinusez pe-un gînd dement” – asta e inventată de mine, nu mai știu ce abera personajul, dar pe-acolo pe undeva…
interesantă încercare, Psi, eu dac-aș da-o pe industriale aș pica în satiric, ceva de genul ”foaie verde roți dințate / asudam pe țevi sudate / …
Dar cred că se poate face poezie pe tematici de genul ăsta, când ies la pensie m-apuc și eu de experimente din astea
şăzi blând, miai, tăţi suntem p-afar de bloage. dar mai dăm când şi când roată p-aici: pffff câta praf!
interesantă şi reşlefuibilă aş spune… când oi avea vreme şi tihnă, cred. ş-apropo, matematica mi-a zburlit mereu musteţile când eram şcolată…
kenza, să ne încrucişăm dară horoscoapele în cele opt puncte esenţiale, zic.
nici de horoscop nu prea stiu, nici la singular daramite sa l iau la numarat.
cre’ ca esenta o nimeresc; na, sunt opt puncte- am la dispozitie o marja de eroare. 
tangenta de sentiment, sinusez pe un gand dement- mie mi place si ca forma, si ca imagine de… respirat. nu vad ce ar fi gresit aici, sau sunt io defecta. asta nu ca mi ar placea math. , neaparat.
Am trecut si eu aici sa-mi iau doza de metafore!
Sa ai un sf de saptamana pe masura!
Cu tot dragul
Stai așa, stai așa… kenza e parte femeiască sau i-a scăpat un ”a” la ”defecta” ?? stai că mi se inversează scara varolurilor, nu-ș de ce simțam masculul din ea, ce-o fi cu mine, simț monstruos sau văz enorm???
cand esti defect iti scapa multe, da’cine e perfect? … si apoi, vocalele sunt preferatele mele: te obliga sa deschizi gura, rostogolindu le catre celalalt.
presupun ca te amuzi copios.
Iaca și eu la spart de târg!
Da titlul suna al naibii de provocator.
Dragostea industrială zici? Hmmm…
Între defecțiune și perfecțiune – e de la sine înțeles ce prefer …
Vocalizează, vocalizează, amuzamentul probabil urmează…