poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (6)

cu trei zile înainte de crăciun se lăsa peste pământ și văzduh o noapte mare și lungă, cea mai mare și mai smolită din an, împodobită toată cu ger și tăcere. și atunci, în somnul pământului, din ochiurile mari ale cerului, curcubeul își isca vânturile nevăzute și repezi. orice spiriduș știa și desigur că și verin, că vântul de curcubeu dura trei zile și că jos, pe pământ, semăna numai cu un dans de fulgi de zăpadă care colorau cerul întunecat ca pe o poveste cu zâne diafane, pornite la joacă.

se zicea și toți cei din cer credeau asta, că vântul de curcubeu era anume iscat în noaptea cea mai lungă ca să-i ajute pe cei șapte spiriduși să ajungă mai repede la fiecare casă și la fiecare suflet de pe pământ și împrumuta cu siguranță din culorile pe care le purtau cei șapte în ziua cea mare: verdele plin de speranță și bunătate al lui verin, violetul adânc și plin de înțelegere al lui clerin, albastrul la fel de frumos ca însuși xerin, nuanța de indigo pe care o ghiceai adesea în ochii lui serin cel aplecat peste scrisori, galbenul plin de căldură și putere al lui derin vânătorul și portocaliul celui care, ca nimeni altul citea calendarul, merin. desigur, culoarea roșie a curcubeului îi aparținea fratelui de pe pământ, așa îl recunoșteau atât spiridușii cât și oamenii care le spuneau adesea povești copiilor despre un moș bătrân care umbla în noaptea de ajun cu o sanie magică și împărțea daruri. în realitate însă, sania magică era adusă pe pământ din cer de către unul dintre frați și la ea alerga mândru și puternic câinele de zăpadă. se zicea că atunci când atingea pământul, câinele de zăpadă putea să ridice nori albi în jurul lui și, dintr-o dată, se porneau ninsorile cele mari, dar nici asta nu era chiar adevărat, în realitate pisica era cea care, sărind de pe un nor pe altul isca ninsorile cu joaca ei. însă pisica dormea acum leneșă lângă focul cel mare.

noaptea cea mare. de emoție verin nici nu putea să adoarmă, doar privea în jur la pătuțurile mici în care ședeau frații lui, acoperiți cu pleduri pe care erau desenate stelele. păreau niște mici îngeri obosiți care semănau atât de tare în somn încât un ochi mai puțin atent i-ar fi putut ghici copii ale aceluiași model, așa cum și pătuțurile lor erau la fel, mici adăposturi de somn pe care tâmplarul cioplise frunze și flori care păreau vii în lumina puțină.

fiecare dintre frați își pregătise în seara din urmă straiele colorate și căciulițele cu ciucure lung și ghiduș, iar lângă pătuțuri dormeau încă oarbe felinarele pe care aveau să le aprindă curând. urma călătoria cea mare, așa că toți aveau nevoie de odihnă și, în puținele zile rămase tot ce mai aveau de făcut era să verifice încă o dată, cu băgare de seamă, dacă toate erau la locul și rostul lor. nimic nu putea fi uitat în cer căci în timpul acestei călătorii lungi și grele nu se puteau întoarce. singură pisica îi aștepta la intrarea în poarta dinspre lumi și le recunoștea venirea cu multă vreme înainte ca marele câine să îți facă apariția lătrând vesel în ciuda oboselii.

atunci, când totul se termina cu bine, calfe și meșteri ieșeau din casele lor și cântau vesel până târziu același cântec, an de an, despre bucurie și dorință, despre împlinire și lumea din cer. uneori, când ninsoarea se mai potolea, cântecul putea fi auzit și de pe pământ, dar numai de către urechile copiilor cuminți.

– nici tu nu poți să dormi, frate? – auzi verin vocea lui clerin și prin întuneric îi ghicii mai mult ochii calzi și luminoși pe care somnul îi ocolise.

micuțul nostru tăcu, ca prins asupra unei fapte rușinoase de care s-ar fi temut însă mare îi fu mirarea când auzi vocea fratelui cel mare, xerin:

– pare că nimeni dintre noi nu poate să doarmă în noaptea cea mare. și este de înțeles, dar trebuie să ne drămuim puterile, fraților căci vom avea mare nevoie de ele.

– poate puțin zahăr de spiriduș? – se auzi altă voce

– nici să nu vă gândiți!- se auzi derin- nu ne pierdem noi mințile pentru o noapte ca asta. încercați să stați potoliți.

– poate o floare șoptitoare?- insistă vocea și verin o recunoscu ca fiind a lui clerin

– nici atât! te potolește frate, ai umblat cam mult prin cămări zilele acestea! – veni răspunsul

– am putea cânta ceva- se iți o altă voce

și o ținură așa, tot într-o sugestie sau alta până când, pe rând, somnul îi învinse pe toți.

dimineața sosi ca o fetișcană rușinoasă în ferestrele căsuței dar nimeni nu se grăbi să-i deschidă ușa. curioasă, trecu pe lângă ochiurile de geam, se prelinse pe lângă ușa în fața căreia dormea câinele de zăpadă și apoi o porni cătinel spre munții de nori albi. curioasă, pisica o luă pe urmele ei scuturând ici și colo lăbuțele de care se prindeau fulgi mari și albi.

undeva pe pământ se auzeau colinde și cerul se umpluse de zăpadă nouă și albă… mai era puțin de-acum, noaptea cea mare trecuse.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

3 thoughts on “poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (6)”

  1. Tare mi-e drag să descopăr fiecare părticică din povestea asta și de fiecare dată aștept cu mare nerăbdare continuarea. Mulțumesc, Pisic! ♥️

Comments are closed.

error: Content is protected !!