budapesta- de toamnă și de iubire

budapesta. prima capitală maghiară, cum treci granița spre vest și, deloc surprinzător aș zice acum, orașul pe care împărăteasa sissi l-a iubit într-atât încât unul dintre podurile orașului îi poartă și astăzi numele. budapesta, loc de popas, loc de privit și de admirat, o poveste de toamnă și de iubire. a mea. de astăzi și a mea.

și, dacă privesc în jur, la poveștile celor care mi sunt prieteni, însetați de călătorii care odinioară păreau doar visuri, astăzi, abia întoarsă din budapesta, mi se pare cumva nedrept că gonim curioși spre berlin și roma, spre madrid și paris, prea grăbiți, prea puțin atenți la cântecul dunării, acela care leagă malurile acestui oraș fabulos și cald, uimitor de oriunde l-ai privi. căci budapesta așa mi s-a părut mie, așa am simțit-o eu în rostogoliri de zâmbete și emoții: un căuș de lumină revărsată dinspre dealurile budei către toate cele nouă poduri (de toate ele sunt de fapt 12) unul mai frumos decât celălalt, revărsate înspre pesta cu grație. podul cu lanțuri, podul elisabeta, podul margit ori podul libertății, podul petofi și podul megyeri, de oriunde ai privi toate sunt câte o poveste care te așteaptă să o asculți.

am pornit spre budapesta într-o zi cu miros de toamnă și ploaie. dimineața devreme, cât zorii mai moțăiau pe sub pleduri, am pornit în ceea ce numiserăm în glumă mica noastră nuntă de miere și argint, lăsând în urma noastră primele zăpezi de pe munte și răsuflarea rece a toamnei. bună bucată de drum ne-a plouat mocănește, lucru care nu ne-a știrbit cu nimic entuziasmul nostru. deși prea puține știam despre cele ce aveam să vedem în budapesta. știam doar că ferestrele camerei hotelului care avea să ne găzduiască dădeau toate în szentharomsag, piața sfintei treimi și că numai priveliștea aceasta era îndeajuns de uluitoare încât să merite acest drum. și mai știam că, pentru a ajunge acolo, aveam să trecem pe unul dintre poduri, dar care anume? nu, nu a fost podul cu lanțuri, peste el am trecut încoace și încolo de îndeajuns de multe ori, aveam să ajungem la hotelul nostru trecând pe podul elisabeta, în apropiere de dealul gelert și impresionanta statuie a sfântului gelert.

nu știu dacă am umblat prin multe sau puține locuri din lume și nici dacă, vreodată, am privit atâtea frumuseți laolaltă, dar cele din szentharomsag ter au fost cu siguranță motivul pentru care am ales acest hotel: capela întemeietorului ungariei, szent istvan, descendent în linie directă cu arpad, biserica sfântului matyas (da, chiar matyas corvinul este ctitorul acesteia), bastionul pescarilor și coloana sfintei treimi. și peste toate, abia auzit, cântecul dunării trecând pe sub poduri.

am stat puțin la budapesta, prea puțin pentru câte sunt de văzut acolo: clădiri, piețe, oameni, poduri, locuri și așa cum diminețile ne trezeam sub privirile primului lor rege, seara ne prindea la kilometrul zero al orașului, în piața adam clark, pe lângă podul cu lanțuri și funicularul ce transporta zecile de turiști către budaivar. a fost frumos? a fost de-a dreptul magic. așa încât, dacă te gândești vreodată să vizitezi budapesta, eu îți spun doar atât: du-te! ca totdeauna, eu am să-mi las aici poveștile, bucuriile, emoțiile, ca să nu le uit. și-am să ți le dăruiesc așa cum știu eu. priv cuvânt.

pentru că budapesta este o poveste de toamnă și de iubire.

ps. imaginea, care îmi aparține, prezintă palatul parlamentului și podul margareta, la ceasul înserării, pe când marile vapoare, la bordul cărora se servește cina, se pregăteau de drum, de oaspeți, de cântec.