întreg

era ca atunci când se privea în oglidă numai că acum cineva inversase culorile, negrul devenise alb și albul cu luciri de mătase nu era pur ca mantiile numiților ci  bătrân ca un steag rătăcit în copac,  ca o promisiune ajunsă la  scadență , pe care ezitau să i-o împlinească în ciuda contractului prin care ea le dăduse șapte săptămâni în viață în schimbul unei pungi cu bani, o viață în schimbul sângelui chandelier. echitabil, nu?

bărbatul apăruse dintr-o  firidă , era la fel de înalt, cu un zâmbet zeflemitor pe chip și un aer  lacustru în ochii ce nu se clinteau, o priveau ca pe o pradă, cum altfel doar era copia ei, o fabulație  la care se poate aștepta, în văgăună te aștepți la orice și iată că. înaintea ei stătea același chip, așa zâmbet pe care îl întorcea oglinda apelor doar că era bărbat, unul  lunatic ce nu ar fi putut trece drept vânător că prea se flutură în mers, gil l-ar fi trimis la plimbare și în buletin ar fi scris pur și simplu refuzat. pe  margine ca să nu aibă loc de explicații pe care le ura așa cum ura toată hârțogăraia de care s-ar fi lipsit bucuros, nu era un om de stat locului dar uite că ajunsese să stea pe pat de boală, la mila luminaților care nu priveau cu bunăvoință toată tărăgănarea asta. karen nu găsea bani pentru operație? păi asta nu mai era treaba lor, știa ea câte resurse consumă toate aparatele alea care îl țineau în viață? și nu, operația nu intra pe lista de gratuități, în niciun caz nu se face excepție pentru că gil nu era de-un sânge cu nume. felul în care o refuzaseră îi amintea de aroganță pe care o vedea la max chandelier, tatăl ei. un  copac era mai plin de empatie decât el și mai iubitor.

își aminti de sărbătoarea luminii, aceea în care tatăl ei îi dăruise o păpușă. o ținea el însuși în mâinile albe, îngrijite, cu unghiile date cu lac albastru. i-a întins sipetul mândru, fără o vorbă, apoi s-au așezat la masă într-o tăcere solemnă. lumina cădea în  cascadă peste aranjamentul de roci care închipuia victoria asupra întunericului și tata l-a privit o singură dată, deloc impresionat. toată lumea petrecea pe străzi, în cântece și jocuri și doar ei stăteau nemișcați în casa prea mare, într-o tăcere de mormânt ca și cum bucuria ar fi fost ceva dezgustător și nepotrivit. când a terminat de mâncat și a putut pleca în camera ei, a scos păpușa și pentru o clipă a rămas mută de uimire. nu mai primise niciodată ceva atât de frumos, era pur și simplu perfectă, până când a început să înșire lozinci, drept pentru a închis-o repede și nu s-a jucat cu ea vreodată, a fost micul ei gest de secesiune sau cel putin unul dintre ele. în anii următori a primit ca toți ceilalți bomboane verzi care luminau în întuneric, iar pe stradă a ieșit mult mai târziu, cu gil și ceilalți. pentru el venise în văgăună, ceea ce părea o nebunie și cu siguranță că bătrânul vânător, de-ar fi știut, s-ar fi împotrivit cu tărie. puțini erau cei care reușeau să ajungă la final său în viață, de bani nici nu putea fi vorba, dar uite că ea era încă în picioare și zâmbea. nimic din ce inventaseră numiții nu o doborase și parcă se bucura atunci când celalți sau loveau, îi dădeau certitudinea că mai este în viață.

viața ca o durere continuă de care nu putea scăpa nici atunci când era cu ceilalți pe străzi, pierduse șirul sărbătorilor luminii la care înțelesese de ce max chandelier nu participa. erau o iluzie, un fals joc al bucuriei, o capcană în care se prindeau mințile care uitau de lipsuri, de lumina care se împuținează, de nevoi, de copii care le mureau flămânzi și de umbră. umbra care mesteca totul în tăcere, micul așasin care pândea, stătea gata să înhațe pe oricine, lucru pe care numiții îl știau prea bine, altfel de ce ar fi inventat această sărbătoare la care nu erau niciodată văzuți? pentru ce atâtea resurse cheltuite dacă nu pentru moartea nefericiților care se bucură până la ultima suflare. din ce știa ea ultimele regenerări merseseră prost iar luminații cereau tot mai insistente epurarea și conservarea. începuseră prin a închide școlile false și-acum orice om bolnav trebuia să plătească în argint, chiar și vânător fiind.

venise în văgăună pentru argint și pentru că fără gil ceata lor ar fi fost înghițită, și-ar fi pierdut identitatea, dar mai era un motiv pe care îl păstra ascuns. mai bine taci decât să spui o minciună- zicea gil- și există o mie de alte motive pentru tăcerea ei. învățase de-acasă să țină totul pentru ea, gândurile, tristețea, bucuria, max chandelier îi oferise lecția asta. fapt că numiții jucau acum, în chiar ultima zi de contract, cartea identității o amuza, se așteaptase la ea așa cum se așteaptă oricine ca după noapte să apară ziua. pe deasupra toți știau că pentru un vânător este importantă identitatea, o lozincă la fel de idioată ca cele ale păpușii cu care nu s-a jucat.

-haide! să isprăvim odată!- zise ea. omul nu se clinti, încă o privea printre genele aurii, pesemne vopsite, obicei pe care îl aveau numiții. ale ei puteau sta foarte bine și în culoarea lor, nu-i păsa.

-gil este mort! -îl auzi pe celălalt într-un foșnet de mătase . chiar se străduiseră, nu putea nega asta, copia ei masculină arăta exact cum ar fi trebuit să arate ea în jilțul chandelier, până și acea margine de un albastru  lacustru a hainei era întocmai cum ar fi fost dacă. aflaseră așadar cine era. nu era nici rău și nici bine, doar întreg, întreg și o alegere între ce ar fi dorit să tatăl ei și ce era din propria-i dorință, drept pentru care ultima oară se înfruntau numitul care ar fi devenit cu vânătorul. karen chandelier. și asta nu era o fabulație ci numai cele două fețe ale monedei închise în mâna destinului, ultima carte de joc era viața însăși: putea învinge și atunci pleca cu tolba plină de argint sau putea muri și atunci cealaltă jumătate a ei se întorcea definitiv printre numiți și max chandelier câștiga din nou.

-atât de rău ar fi? atât de mult îl urăști pe  bătrân ? orice copac are și rădăcini, karen!

oh, serios? acum ne servim lozinci? ne întrecem care știe mai multe sau cum? dacă voia să rămână în viață trebuia să depună ceva mai mult efort filfizonul ăsta. sau nu voia? doar se flutura ca un lunatic  ca să treacă timpul? nu, nu putea fi așa, mai încercaseră să-i distragă atenția și degeaba, notaserără sigur toate astea în buletin și îndărătul pereților o priveau curioși o mulțime de ochi. luminații urau să piardă și de-aceea ei se ocupau de văgăună, erau cea mai bună alegere: niște cățelandri care se visau lupi și făceau orice pentru asta. oamenii ar da orice ca să aibă ce ai tu- îi zisese tata și bătuse cu pumnul în masă, ridicase vocea, lucru de care nu îl crezuse capabil până atunci, vorbea pe același ton sec și când era mulțumit și când era iritat, nu exista nicio deosebire așa că ea, ca să-l scoată din sărite se ascundea în firidă ori pleca în mijlocul lecțiilor despre secesiune și războaiele luminii, îl oripila cu câte o cascadă de râs la masă și în cele din urmă, când nu mai știa ce să facă, plecase. dacă se interesase vreodată de soarta ei habar nu avea, descoperise că viața putea fi și altfel, mai zgomotoasă, mai plină și că avea un cântec pe care nu-l mai auzise vreodată. îi venea să râdă din orice.

-nu vreau să mă lupt cu tine!

desigur. niciunul dintre morți nu dorise asta. râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, bravo băieți! ea în schimb nu avea nicio reținere și prefera cuțitele, erau arme eficiente și ușor de ascuns, în orice buzunar sau cotlon așa cum o făcea și ea cu statura ei mică, alunecoasă. pentru asta o luase gil în tagma lui și o învățase de parcă erau de-un sânge, era greu de prins și știa să nu se arate niciodată încrezătoare. până acum nici nu se gândise la cuțite, numiții o studiau și așteptau și-ar fi aflat. așteptau ca și cel care venise, vorbise dar nu cuteza să se repeadă la ea. nu încă, dar nu îi era frică, mirosul ăsta îl știa și nu venea dinspre el. de ce ezita? se așeză pe jos, în praf, așteptând la rândul ei. o vreme nu se întâmplă nimic și ea închise ochii. se folosea acum de toate celelalte simțuri de parcă era singură în noapte. îi auzi respirația egală, controlată, îi simți mirosul care se schimba de la singuranța celui care așteaptă să fie atacat la mirare. o urmă de ezitare se așeză între ei, înflori și se încordă. timpul o aștepta, simțurile ei înregistrau tot ce nu vedea și nici nu avea nevoie să vadă. nimic nu este mai greu decât să te omori pe tine, de-aceea îi urau numiții pe sinucigași, pentru curajul și tăria cu care nu cedau.

un foșnet ca de vânt cald prin grădina de trandafiri a mamei, locul secret în care eliza chandelier râdea și o purta în brațele ei subțiri. mama ei care la masă nici nu se uita înspre ea, cea mai frumoasă femeie dintre numiți îi cânta pe ascuns și îi spunea iubirea ca pe o mare taină, o veghea atunci când era bolnavă și îi împletea talismane în păr. ca să fie frumoasă și să aibă curaj, daruri pe care le-a înțeles mult mai târziu. un zâmbet îi înflori în inimă, cuțitul care dormise în mânecă se transformă într-un fir de argint și lumină și străpunse haina și trupul celuilalt. bărbatul se rostogoli pe spate cu brațele desfăcute, ca un înger de zăpadă. sări în picioare și deschise ochii. nu mai trebuia decât să scoată cuțitul din ceaaltă inimă și să plece. pentru totdeauna acum că gil murise. și cine s-o bănuiască pe ea care fusese tot timpul aici, încercând să adune arginți pentru viața lui? ieși din încăpere fluierând încet. nu opri nimeni.

update: vă las pentru lunea viitoare 12 cuvinte. fără temă și fără cerințe, doar cuvinte: surpriză, legendară, măreție,neobservată, emotiv, deghizare, ibovnică, sărbătoare, buzunar, credincios, grădina, implus. spor!