la drept vorbind, plecarea ei nu fusese o surpriză pentru nimeni și cu siguranță nu pentru bărbatul înalt ca o trestie. max chandelier a continuat să stea la masă ca și cum fiica lui era acolo, a repetat gesturile lui obișnuite și a păstrat aceeași tăcere ca un scut ani în șir. un singur lucru s-a schimbat, în noaptea plecării a albit, părul negru împletit în zeci de codițe cu talismane i s-a făcut precum zăpada care strălucește în soare și așa i-a rămas, un soi de aură care completa omul ce nu părea viu. plecarea ei i-a adus o măreție pe care n-o mai atinsese și, de bună seamă, o admirație pentru stăpânirea de sine căci max chandelier nu se arăta nici furios și nici îndurerat, întruchipare a serenității.
în tot acest timp, eliza se retrăgea printre tufele de trandafiri care mureau sub lacrimile care îi tulburau frumusețea legendară. cu hainele în neorânduială și pătate de pământ, se așeza la masă ca o osândită mereu gata de plâns ori leșin. servitorii o cărau pe brațe în odaia ei și-i dădeau ceai de uitare. eliza chandelier își pierdea mințile după ce rostul ei de mamă se terminase atât de brusc și soțul îi părea netulburat. adevărul despre plecarea lui karen nu era rostit niciodată, dar ușile casei fuseseră închise, nimeni nu mai intra, iar la petreceri renunțaseră de când luminații vorbeau despre cumpătare.
prin urmare, deși nu fără oarece efort, dispariția ei trecu aproape neobservată, un zvon care se stinse la fel de repede cum apăruse, numiții se bucurau că nu din casa lor plecase vreo odraslă și își vegheau mai abitir urmașii, focul se stinse și rămase numai singurătatea elizei ca să vegheze o casă goală. karen nu avu de unde să afle toate astea și nu-i trecea prin cap să se întoarcă, cum nu avusese niciun plan și plecase dintr-un impuls de moment, se pomeni pe străzile unde umbra era mai prezentă decât ar fi crezut, iar oamenii nu aveau nicio reacție, nu se opuneau ei așa cum ar fi crezut și o oprise cineva să nu sară. un vânător după haine.
-nu vrei să faci asta, copilă!- îi spusese bărbatul după ce umbra se prelinse îndărătul unei case
-ba bine că nu!- mormăi ea și bărbatul începuse să râdă. o căutase multe zile pe străzile murdare și acum când în sfârșit o găsise, mai că nu i-o luase umbra înainte, noroc că fata fusese mai lentă decât ar fi trebuit, dar avea instincte bune și asta îi plăcu mai mult decâ înfățișarea pe care nu i-o putea schimba, era scundă și slabă, ba încă și nespus de tânără, semăna cu un vânător așa cum ar fi semănat calul lui cu un numit, adică deloc însă nu dădu îndărăt, dacă nu el, atunci altul ar fi luat urma ei și cine știe ce s-ar fi ales. gil hunter nu era emotiv din fire, cât practic, iar a accepta o sarcină de la max chandelier era cât se putea de practic și de bănos pentru că i se promiseseră bani, nu doar protecție. omul care apăruse înaintea lui într-o deghizare perfectă nici măcar nu-i ceruse să păstreze tăcerea, atâta lucru știau amândoi că se face.
fata însă nu avea nimic din înfățișarea unui numit, era un amestec din lumile care nu o încăpeau și cărora nu le aparținea și semăna cu tatăl ei mai mult decât știa, asta văzuse de la bun început când îi oferi hrană și adăpost fără să-i pună vreo întrebare. singură maud fu împotriva fetei, se stârni cu o gelozie de ibovnică și-ar fi stat la distanță dacă nu erau ceilalți, maud nu suporta să fie singură, se temea de oameni, de singurătate și de umbră ca toți ceilalți la un loc. karen simți ostilitatea celeilalte, dar o puse pe seama chipului lipsit de frumusețe și a vieții care nu-i fusese blândă, așa că se ținea deoparte și nu vorbea neîntrebată, se străduia să facă ce i se spunea și asta creă un soi de armistițiu vremelnic și fragil.
porneau la vânătoare imediat ce se înroșea cerul și treaba ei era să caște ochii și să învețe, să nu le stea în drum și să se ferească atunci când era cazul. părea simplu și chiar se străduia deși nimic nu era simplu când venea vorba de umbră sau fugiți, vânătoarea în sine era ceva diferit și periculos pentru cineva care trăise având totul la îndemână, de la bucata de pâine și până la lumina care nu se oprea vreodată, acum nu o mai însoțea la orice pas ca un slujitor credincios iar zâmbetele celorlalți nu erau de curtoazie, uneori ascundeau amenințări ca niște cuțite aruncate în noapte. inevitabil, deveni atrasă de cuțite, erau arme mici și ușor de ascuns, gil îi făcu rost de un set al ei și o învăță să le mânuiască, îi făcu rost și de haine mai potrivite și semăna acum cu un băiat cam necopt, cu pantaloni largi și cămașă sub care ascundea cuțitele și o piatră din grădina mamei pe care nu știa de ce o luase, dar o plimba printre degetele lungi atunci când i se făcea dor de acasă. piatra o pierdu într-o fugă, o scăpase din buzunar și nu se putuse întoarce după ea. așa pierdu și ultima legătură cu trecutul.
gil o găsi în odaia unde dormea, privind către peretele gol. deseori se retrăgea aici și se antrena singură, peretele știa cel mai bine asta. era înainte de sărbătoare și toți primiseră un ban de argint ca să-l cheltuie după pofta inimii, dar ea nu avea ce cumpăra. se plimbase zadarnic pe la negustori și se întoarse cu banul întreg ca și cum îi prisosea, avea cele trebuincioase și nimic nu-i lipsea, atâta că se uitase lung la o rochie albastră pe care nu ar fi avut unde o purta și negustorul o gonise. fugise cu tot cu dorul de acasă în ea și stătea aici frământând în minte gândurile. își aminti de sărbătorile de acasă, de pregătiri și de rochii, de zâmbetul mamei, încă se gândea la asta când se pomeni pe stradă cu ceilalți printre oamenii care râdeau și cântau, țineau făclii în mâini și lampioane gata să zboare. o mare de oameni care uitase de griji și de teamă umplea străzile, curgea spre piața mare ca un râu de lumină. nu-și dădu seama când se pierdu de ceilalți și umbra țâșni dintre două case, se năpusti în mulțime cu degetele ei ude și lacome.
karen închise ochii și atacă.
update, cuvintele pentru luni 15 aprilie: meșterului, lemne, străin, distanța, adăpostul, pedeapsă, potopiți, instinctiv, arsă, fierbinte, linii, totdeauna. 
Mă bucur că ai continuat povestea, lumea pe care o creionezi ar putea umple un roman. Unul pe care mi-ar plăcea să-l citesc!
sincer, vero, doar după ce termin cealaltă poveste (la care tot amân mâna a doua) m-aș încumeta la o poveste atât de lungă cum este un roman. mie îmi plac mai mult prozele scurte.
Foarte frumos. Am citit din nou prima parte … Captivant. Eu am nevoie de ceva exercitiu ca sa inteleg lumile astea dar, asa cum mi-a spus Vero odata, totul e sa nu ai prejudecati, sa ai rabdare si sa cauti farmecul povestii!
Indragesc grozav apropierea cuvintelor in proza ta!
Cita, eu una sunt prea leneşă ca să scriu altceva decât SF sau fantasy.
Ca să plasez o poveste în stil realist, de exemplu, în Bucureştiul din anul 1700, ar trebui să mă documentez, să ştiu cum arătau atunci oraşul şi împrejurimile… Iar ca să plasez povestea în Bucureştiul de acum, prin care de azi de zile n-am mai fost decât prin câte-o bucăţică, ar trebui să mă duc să-l cutreier…
Dar pentru SF sau fantasy n-am nevoie decât de imaginaţie. Pot pune povestea într-un Bucureşti al viitorului, într-unul dintr-o lume paralelă, într-un oraş imaginar, dintr-o ţară imaginară, pe o planetă imaginară etc, pot inventa obiceiuri, stiluri vestimentare şamd. Mi-e mult mai uşor să-mi imaginez decât să mă documentez.
Iar o idee ca umbra înzestrată cu trup şi cu puterea de a i se opune luminii pune pe tavă un întreg univers nou-nouţ, un paradis pentru imaginaţia care poate zburda în voie, oferindu-i cititorului nenumărate surprize, dar în care, aşa cum spune psi, trăirile rămân fireşti, “eternul uman”, cum zice bărbatul meu, se păstrează, nu se dezminte, făcând totul să pară verosimil.
o, vero, dacă ai ști câtă documentare am făcut eu pentru sturmkaiserin!
pare simplu dar veridicitatea vine și din mici ancore (lectura de identificare, ceea ce ne face să credem și mai abitir ce se spune, acele mici amănunte care în fantasy vin de cele mai multe ori din mitologie).
la un moment dat am fost la un pas să schimb încadrarea temporală din cauza lipsei de informație, apoi când am găsit…
am citit edda (horrror carte ce să zic), am lins pagini întregi de nume vechi, am studiat filmulețe cu pisici și am căutat texte din mitologia germanică veche.
Da, psi, dar se poate şi fără ancore în mitologie, sau doar cu referiri vagi la chestii arhicunoscute. Cu inventarea unei mitologii proprii.
Cel puţin eu la aşa ceva mă rezum, narzii mei din “Râpa Amăgirilor” nu sunt preluaţi din nicio mitologie. 
Oricum, dacă nu pui note de subsol, prea puţini vor descoperi ancorele din mitologia germană veche.
Am făcut traduceri la care doar am bănuit că e vorba de câte o ancoră, m-am documentat, ca să fiu sigură că nu traduc anapoda, apoi am pus note de subsol, pentru uzul celor la fel de neştiutori cum fusesem eu.
O serie de autori par să-şi închipuie că vor avea numai cititori cu o cultură generală la fel de bogată ca a lor şi nu se ostenesc să pună note care să le explice ancorele sau aluziile.
De exemplu, am tradus anul trecut “The last unicorn” (Peter S. Beagle). E acolo un fluture care pare că vorbeşte în dodii, dar el pune cap la cap citate din ce vrei şi ce nu vrei (de la Biblie până la şlagăre), iar eu m-am prins cu totul întâmplător, căutând cu Google o expresie pe care n-o înţelegeam. Am avut pe urmă nevoie de o zi întreagă ca să descopăr toate citatele – noroc că am dat şi de o traducere în italiană cu note de subsol; şi note de subsol am pus şi eu. Pentru că un cititor oarecare, mai ales citind cartea tradusă, habar n-are ce citeşte de fapt, i-ar fi totuna dacă autorul chiar ar fi bătut câmpii aiurea în loc să se ostenească să lege cumva toate citatele alea.
De-aia prefer să mă mulţumesc cu imaginaţia mea.
vero, nici sanderson, nici brett, nici jordan nu au note de subsol, dar documentarea este acolo, e o linie atât de fină încât cine vrea și știe poate vedea. și îți dau un exemplul: mitologia lupului pe care hobb a folosit-o magistral cu nighteyes și martin a ratat-o la fel de magistral. eu cred că nu este nevoie să pui note de subsol pentru că oamenii citesc în felul lor, cu simțurile și cunoștințele lor, de la nivelul lor de înțelegere. o carte, odată trimisă în lume, nu ne mai aparține și fiecare pricepe ce poate din ea.
sunteti minunate
psi, notele de subsol pot fi citite sau. Cine e furat doar de acţiune, nu le citeşte şi gata. Dar pe unîi pot ajuta să-şi îmbogăţească astfel cultura generală. De exemplu, mie mitologia lupului nu mi-e cunoscută, nu m-am prins nici că Hobb a folosit-o magistral, nici că Martin a ratat-o. O notă de subsol m-ar fi făcut curioasă, aş fi vrut să aflu mai multe, aş fi căutat informaţii.
Îmi menţin părerea, notele de subsol sunt necesare. De ce să nu ajuţi cititorul dornic să treacă pe un nivel superior, mai ales acum, când incultura câştigă tot mai mult teren?
vero, chiar și brett are multă mitologie în demon cycle, este multă influență orientală, avem glife, rune/oase, magie, felul de organizare, care vin dintr-un trecut al altor cărți și mituri. trebuie să verific dacă sunt note de subsol pentru astea când voi reciti (curând) seria.
N-are note de subsol, psi. Mie personal mi s-au părut chestii arhicunoscute, pe care şi eu le pot pune într-o poveste fără să mă documentez.
(Mama zicea că generaţia mea e una de inculţi, şi evident că eu eram elementul reprezentativ! Deci, mi-am spus că, dacă până şi inculta de mine auzit de [hiero]glife – le-am zis glife, nu rune! – de magie şi de harem, măcar atâta lucru ştiu şi alţii. 😆 )
ai fi surprinsă câți nu știu de fapt.
și dacă mama ta zicea așa despre generația ta, nici nu știu ce să zic despre cei care nu citesc deloc în jur deși au atâtea surse de informare.
Adevărul e că uneori mă întreb ce-ar fi zis mama despre actuala generaţie tânără.
Drept este şi că trebuie găsită o cale de mijloc în privinţa notelor de subsol, nu poţi face cartea jumătate poveste şi jumătate note explicative pentru cei care chiar n-au habar de nimic.
Şi trebuie să recunosc că m-am documentat la duzina aia de cuvinte cu regionalisme, le-am căutat pe toate în dicţionar.
Iar adineauri m-am mai uitat o dată, ca să fiu sigură că “jugan” poate fi şi un cal şi că nu mi-am trimis personajele în lume într-o căruţă trasă de una bucată bou 
, fiindcă mă bate gândul să folosesc noua duzină pentru o continuare a poveştii, deşi încă nu ştiu ce să scriu în respectiva continuare. 
și eu cred că scriu tot la povestea asta.
totuși, o voi încheia la un moment dat, nu vreau să mă atașez prea tare de personaje.
Totul se încheie la un moment dat… Din păcate nu doar poveştile.