mirosul mamei

câtă durere încape într-o batistă? câtă noapte este nevoie ca să te vindeci de amintire? în câte anotimpuri vom uita ceea ce nu se poate uita? mirosul mamei îmi stăruie în minte, se agață cu degetele lui nevăzute de tot ceea ce sunt. mă trage înapoi orice aș face și singurul lucru pe care îl fac este să fug.

-nu-mi mai trebuie, lasă-l acolo și vino să mă ajuți!- vocea mamei care stătea în mijlocul bucătăriei aplecată peste aluatul de cozonaci, se căznea întotdeauna în preajma sărbătorilor. mama, care nu prea stătea pe-acolo, tanti milica era cea care ne gătea, se posta în ușă cu oalele pline imediat ce se întorceau ai mei de la serviciu și vreme de jumătate de oră, dacă nu mai mult, cât mama o servea cu o cafea și umplea frigiderul, reușea să povestească absolut tot ce se mai întâmplase în bloc. de sărbători însă, mama se ocupa de gătit, își etala talentul culinar, umplea casa de mirosuri și ne silea să participăm la toate astea. tata stătea la masă cu paharul dinainte și fuma nepăsător, iniția câte o discuție la care mama răspundea cu mormăituri ori clătinări de cap pentru că tatei îi plăcea să facă politică de pahar și ei nu, nu o interesau decât revistele lucioase pe care i le cumpăram de la chioșc și pe care, după ce le termina de citit, curăța cartofii.

m-am apropiat iute, știam deja că ajutorul însemna să țin de toartele castronului cât mama trântea aluatul de parcă i se cășunase, un efort care îi aducea broboane de sudoare pe tâmple și obraji de purpură.

-ține bine acolo!- am auzit glasul și am strâns mai tare. mama a zâmbit și tata m-a privit pe jumătate amețit, cu un aer bucuros. și-a turnat iarăși în pahar, mama s-a strâmbat ușor, eu am tresărit din cauza mirosului. întotdeauna era așa, mirosul îmi ștergea chiar și cea mai mică bucurie, iar eu mă clătinam încercând să nu fug cât mama trântea mai departe și mă ignora, amândoi o făceau, era în fișa postului. mai târziu, când puteam în sfârșit să plec, mergeam încet în camera mea, inima o lua întotdeauna la fugă.

-și ce s-a mai întâmplat?- m-a încurajat din fotoliul ei să povestesc.

mi-am trecut mâna dreaptă peste față. mirosul revenit în minte odată cu amintirea mă obosea, alunecam în aceeași reacție de fugă pe care terapeuta mă ajutase s-o identific, respiram ca un animal prins în capcană.

-nimic. am plecat în camera mea. probabil am citit, nu mai știu.

-îți place să citești?

-da.

-din ce motiv?

ce întrebare e asta? am privit-o în ochii care exprimau curiozitate simplă și nimic altceva.

-îmi plac poveștile

-și mie- a închis subiectul. încă zâmbea, mă fascina felul în care stătea acolo o oră întreagă, o prezență aproape tangibilă și nemișcată, o prezență de care aveam nevoie, plăteam pentru ea. cine ar fi crezut?

aveam probleme de relaționare, nimic nu se lega și mă pomeneam trăind într-o izolare care îl făcuse pe radu să se îngrijoreze, insistase să caut un psiholog și nimic nu mă pregătise pentru ceea ce aflam, lucruri care mă speriau, de pildă reacția mea în preajma mamei și mirosul insuportabil pe care nici măcar nu îl puteam descrie. ce anume îmi provoca reacția asta? ce se întâmplase în trecutul meu și nu voiam să-mi amintesc? mă comportam isteric de câte ori ne apropiam de zona asta și nu de puține ori mă ridicasem gata să plec și să nu mă mai întorc vreodată. fuga fusese întotdeauna aliatul meu: fugeam de oameni și de mine însămi, existaseră chiar ședințe în care tăcusem cu încăpățânare.

-ai pus masa? să scoți șervetele de pânză, lu mătamare nu-i plac cele de hârtie și iar o să ne facă capul calendar!

ne agitam încă de dimineață, așa se întâmpla mereu când venea bunica la masă, un personaj rigid cu rochiile încheiate până la gât indiferent de anotimp. bunica avea sânge de dragon, n-o văzusem niciodată să transpire, să se plângă de căldură, purta mereu rochii cu mâneci lungi și cordon în talia pe jumătate cât a mamei. uscată și cu mâinile înfipte în buzunare nu se arăta mulțumită oricât se străduia mama care în preajma ei se schimba, devenea moale și supusă. bunica parcă mai creștea cu un cap de cum intra pe ușă și se-apuca de criticat de la fața de masă și până la leușteanul care nu mai avea același gust ca pe vremea ei, de parcă nu aparținea lumii în care trăiam ci apărea la intervale de timp ca o fantomă care amenința cu pierzania.

șervetele de pânză, bănuiam eu, erau primite de la ea, le țineam în servantă ca pe sfintele moaște și le scoteam numai când apărea, păreau noi și vechi deopotrivă, caraghioase ca multe dintre apucăturile și lucrurile ei. insista ca tata să se ducă după ea cu mașina și îl aștepta gata îmbrăcată, cu mănușile de ață pe mâini și cutia de biscuiți prea tari de care nu ne atingeam niciodată. pe noi, copiii, ne ignora cu desăvârșire cu același aer cu care stătea în sicriu atunci când a murit din senin. ochi de dragon nu mai priveau nicăieri și mătamare și-a găsit odihna a zis mama răsuflând încet, despre ea am vorbit mereu că a plecat ca și cum moartea nu i se potrivea, doar plecase undeva, în alt loc. luminat și cu verdeață cum zice popa.

-oare mai are mama șervetele alea?

-ce șervete?- ca totdeauna terapeuta este pe fază, întrebările ei au rolul să mă facă să vorbesc mai mult. timp de 60 de minute suntem acolo, nu ne clintim.

-șervetele de masă de la bunica- și îi povestesc duminicile noastre infirme, mirată că am păstrat atât de multe amintiri, dispăream imediat ce goleam farfuria ca să citesc, ca să nu stau în gura lor deși nu vorbeau niciodată mare lucru, bunica se plângea și mama o susținea, clătina din cap și se agita să-i mai dea apă sau altceva. cât timp era la noi mirosul mamei era înlocuit de cel al bunicii, înțepător și iute și mă urma chiar și în camera mea, mama se estompa și bunica stăpânea totul, acum îl observ și alunec pe lângă el, este o amintire nostalgică ce nu mă deranjează, miros de femeie la capătul vieții. pe de altă parte, tata mirosea întotdeauna a pâine, nu a rachiu, a pâine.

-și cum se face că simți asta?

asta ce? gândurile mele sunt deja în altă parte, îl văd pe radu cum stă alături de mama ca două păsări pe-o stinghie. s-au înțeles imediat ce s-au văzut,  s-a dat peste cap pentru băiatuăstaminunat să simtă că este binevenit, pune masa cu mișcări sprintene, scoate tacâmurile bune și o văd cum ezită cu mâna pe sertarul cu șervete, roșește și renunță, dispare în bucătărie ca să aducă friptura care îl îngenunchează pe viitorul meu soț, cade în capcana culinară și, deși nu știu deocamdată, s-a mutat cu arme și bagaje în tabăra adversă. mirosul mamei stă între noi la masă, se insinuează și înghit cu greu fiecare bucățică silindu-mă să nu fug.

-excelentă friptura, mamă!- tonul lui vesel și deschis o face să roșească de plăcere, când aduce prăjitura cu mere pe care nu o suport din cauza milioanelor de mere călite în copilărie, știu că se umflă ca un aluat pe dinăuntru și că nu mai este ca pe vremea bunicii, mișcările îi sunt sigure și ne privim o secundă cât o viață întreagă ce ne desparte. știm amândouă că nu ne iubim, înregistrez asta cu un soi de bucurie, este răspunsul la o întrebare pe care am refuzat să mi-o pun și care,  iată, este acolo ca un complice la crimă. mă ridic să plec în camera mea care nu mai există, nu îmi mai aparține pentru că am plecat. și-atunci de ce mă tot întorc? de ce nu las totul în urmă? de ce nu uit?

-de ce nu uit?- mă aud dintr-o dată

șervetele de olandă de la mătamare au dispărut, tata este supărat și tace în colțul lui din bucătărie. același pahar de sticlă ieftină din care se ridică mirosul de rachiu îl însoțește. de când a aflat diagnosticul mamei a devenit și mai tăcut, cearcăne mari și negre îi îmbracă chipul pe care îi văd pentru prima oară anii. tace și bea, bea și tace. mama este în camera care a fost o dată a mea, o umbră albă în patul în care citeam și se hrănește cu mirosul de medicamente care ascund moartea, plutește deja între lumi. uneori nici nu ne mai recunoaște. într-un acces de furie a tăiat toate șervetele, i se părea nedrept că boala aceasta o alesese pe ea dintre toți și când a terminat și le-a aruncat pe toate la coș a vorbit ca pentru sine:

-niciodată nu i-am suportat mirosul, mă sufoca! doamne, cât am urât-o!

un plâns înfundat. chipuri boțite, haine negre și oameni despre care îmi amintesc vag sau deloc, care vor să știe dacă a spus ceva înainte să. oare a suferit mult? și ce faceți cu casa acuma, o vindeți? cuvintele curg ca ploaia pe sticlă, nu le aud și nici nu le opresc, radu se ocupă cu toată eficiența unui fiu responsabil și îndurerat, suferă, în fond și-a pierdut privilegiul de răsfățat la mesele de duminică, ultimele luni ne-au epuizat cu totul. mama a luptat, a urlat și ne-a privit cu ură sau disperare, stau și văd toate acestea ca și cum s-ar repeta, tata și radu strâng rândurile, stau umăr lângă umăr așa cum nu au mai stat vreodată, fac front comun și în privirile lor este aceeași îngrijorare a singurilor oameni care mă iubesc cu adevărat: să nu fug, să nu care cumva să fug.

nu am fugit. în ciuda oboselii și a oamenilor care se lipiseră de scaune la parastas, am rămas acolo tăcută. târziu, când eram  acasă, am realizat că dispăruse mirosul mamei și nu mai aveam pe cine să dau vina.

update: pentru luni, 1 aprilie, propunerea mea este un text/poveste/fragment  cu titlul întreg, în care să avem două personaje complementare într-un conflict. cuvintele propuse sunt: margine, cascadă, copac, fabulație, buletin, scadență, mătase, firidă, bătrân, lunatic, secesiune, lacustru.

vă reamintesc, obligatoriu este doar una dintre cerințe, ideal toate. spor!