heimkommen

heimkommen. că tot se apropie crăciunul, că tot începem imediat să ne gândim la toate câte au fost în an. heimkommen … pentru toată viața, la timp.

multă vreme crăciunul meu izvora direct din copilărie, din lumea aceea în care bunicii spuneau povești și bunicuțele ne răsfățau aprig, cum știau ele mai bine. deși eram de-acum cai mari și repezi prin viețile noastre, de crăciun redeveneam copiii pentru care basmele ”tei legănat” și ”greuceanu” aveau exact aceeași bucurie de demult. ca niște tâlhari deghizați în miei, așteptam cu aceeași emoție cuvintele magice ale poveștilor altfel știute pe de rost. ritualuri nescrise și iubite de fiecare dintre noi ne adunau an de an și tot mai mulți, în casele devenite prea mici pentru câți eram copii, nepoți, mătuși și părinți. și acolo, în minunea aceea de loc cu rosturi vechi și cu mobile din lemn negru (”așa cum au numai doamnele”- cum spunea bunica lustruind de zor și tânjind, așa cum o făcuse mereu- la vremurile când pământurile le erau multe și gospodăria răsărită și însemnată) se ridica un brad. în fiecare an bunicul scotea din pământ, din doruri și din visuri un brad în care recunoșteam beteala făcută la școală de noi, globurile din ani aproape uitați, nucile poleite de părinții noștri pe vremea copilăriei lor. fiecare podoabă din acel micuț copăcel vorbea despre viață și despre amintiri. ale noastre. fiecare podoabă eram noi înșine, înconjurați de atâta iubire. dar pe-atunci doar zâmbeam. ne așezam la masa mare și ne dăruiam unii, celorlalți, bucuroși că suntem împreună din nou. peste încă un an.

bunica s-a stins într-o toamnă. se săturase să ducă dorul casei pe care alții i-o dărâmaseră. în cutia de chibrituri unde se mutase, cu tălpile pe beton, bunica s-a uscat de dorul pământului și al copiilor ei adunați acolo, în curtea ei. crăciunul din acel an a fost trist și stins. bunicul avea prea multe lacrimi de plâns, așa că beteala și globurile de altă dată au rămas încuiate. și pentru prima oară l-am văzut cum se topea, cum albea de ani, de dor. au urmat alte sărbători și femeile caselor noastre au preluat încet rolul bunicii mele. cea cu care semăn atât de mult de parcă ne-am fi oglindă una, celeilalte. bunicul mă privea cu amestec de dor și de lacrimă. și știa, îi spuneam mereu cât de fericită sunt că el mi-a luminat copilăria. era rândul meu să strecor în palmele mari, obosite, câte o bomboană sau o ciocolată. iar el se bucura ca un copil.

apoi a venit crăciunul cel mai frumos al vieții mele de până atunci. singurul în care toți bunicii pe care îi mai aveam, s-au adunat în casa mea, devenită prea mică pentru toate vârstele adunate sub ea. de undeva de sus, parcă o auzeam pe bunica râzând, în vreme ce jos, noi așteptam momentul de poveste. era… heimkommen. plutea în aer exact senzația aceasta, că ajunsesem acasă la timpul potrivit, după încă un an, după încă un dor. a fost un crăciun pe care e greu să-l descriu. magicul, sublimul, aidoma focului sacru în care dispare pasărea, a fost un irepetabil moment de iubire. deplină. sinceră. perfect rotundă. atât de rotundă încât ne-a prins noaptea cântând colinde. heimkommen.

bunicul s-a stins repede. în 30 de minute. era penultima zi din an, la doar câteva zile de la crăciunul nostru magic. mamei i-a trebuit aproape o oră să mă sune și să-mi spună că pasărea copilăriei mele arsese în noaptea aceea de crăciun și că-mi luase drept plată ce iubeam mai mult, pe bunicul. am intrat în anul cel nou cu lacrimi și cu veghe. bunicul meu ca o icoană adormise pentru totdeauna. apoi, peste trei săptămâni aveam să-l pierd și pe celălalt bunic. crăciunul din anul acela a fost rece și stins. rămăseserăm puțini și ne risipiserăm.

am învățat cu greu să refacem crăciunul din cioburi și din emoții. cu pași mici am construit alți brazi și cu totul alte ritualuri. vârste noi s-au pus la masa fiecărui sfârșit de ani. dar astăzi știu, copilăria mea a ars toată în acel an, de crăciun, ultimul cu bunicii mei și poveștile lor.

zeit heimkommen. huh, opa? ich vermisse dich mit allles worter.

update: povestea a fost scrisă în urmă cu ceva ani, când ai mei erau sănătoși și nu alergam prin spitale. între timp, de doi ani, bunica maternă s-a dus și ea să facă crăciunul cu ceilalți bunici, după ce a trăit 105 ani de lumină cum a știut ea mai bine.

mi-am amintit de povestea asta și am dorit să o readuc în față știind că vine un crăciun în care mintea mamei nu își va mai putea aminti colindele, iar tata este istovit de lupta lui cu boala. vom merge la ei, dar bucuria s-a stins și pe masa mare nu ne mai așteaptă nimic.

să ajungeți crăciun de poveste și de povestit. nu daruri scumpe, nu mese pline de mâncare ci suflet, lumină. să vă fie de-ajuns.