astăzi îți scriu mai târziu. aseară, pe când meditam eu frumos, așa, nu te-am simțit. nici pe sora ta. bănui că erați cu gândurile teleleu, amândoi.
am ajuns la 12 într-o zi de 13. 
duminică. înnorat. astăzi ud orhideele și citesc iar prima recenzie a prozei de pisică. mă bucur că este prima, să știi. o să le adun cumva, undeva pe toate să rămână, să nu uit. ieri am citit o poveste și habar nu am când a apărut ea acolo, în carte?!
în absența/ așteptarea ta simt cum clocotesc cuvintele în mine. și liniștea. weekendul ăsta a fost așa, un câmp nesfârșit de liniște și solitudine. mă întorc în poezie, refugiul ăsta mi-a fost totdeauna grozav și cald, dar nu scriu. nu încă. cuvintele ar putea răni chiar și venite de la visătorul familiei cum sunt eu.
ceva îmi spune că semnul de la tine va veni mâine. e bine și așa, eu veghez. atât cât se poate, să ne fie așa cum se poate. și să te găsească lumina.
Ce va zic voua, zic tuturor: Vegheati !
Frumoasă tare prima recenzie a cărții tale. Poate-mi dezvălui cine e autorul?! Că e din familie știu, dar atât.
Sa fii bine, Pisic! ❤
Cred ca o vei mai citi! E tare frumoasa!
Stii, ma gandeam cat de complicat si de simplu poate fi cuvantul ‘veghez’…
Ma voi mai gandi la aceasta idee…
Lumina sa fie, ca sa nu ne sperie intunericul!
Azi nu ştiu ce să zic. Poate ar trebui să nu scriu, la fel ca tine. Da, uneori cuvintele pot răni – în ambele direcţii. Aşa că tac.
dana, numele ei nu ți-ar spune absolut nimic, să știi.
veghea, suzana, e rudă bună cu pisicile. cum stau ele la pândă nu am văzut om să vegheze, cu atâta răbdare și atenție.
o să fie și lumină, trebuie!