un soare înghețat își plimbă degetele pe sticla ferestrei. pare încremenit cum stă așa pe cerul nici albastru și nici gri, ca o icoană strâmbă.
mă pregătesc să ies pe stradă. am auzit că sunt cozi la ulei și mă gândesc: dacă ar fi să fug din calea furiei, ce să fac cu o sticlă de ulei în plus? și, dacă va fi să fug, aș fugi?
am udat florile. ele, ca și pisica, nu știu despre toate acestea și nici nu le pasă. înfloresc, se răsfață, parcă ar spune: hei, uite ce frumoase suntem! ce contează că nu e primăvară când uite, uite-te la noi! și mă uit.
astăzi îmi amintesc o metaforă care m-a durut: copacii fără frunze îmi amintesc de familia mea. cândva iubeam copacii fără frunze, dar de când știu metafora aceasta nu. și nu este a mea ci a unui copil.
astăzi am tricotat greșit o torsadă, ar trebui să desfac și amân. astăzi nu mă întreb ce faci, pur și simplu știu. în lumea aceasta pe cale să se facă țăndări, pur și simplu știu. și îți mulțumesc.
și martie se rostogolește la picioarele mele ca un cățel zgribulit.
❤
Dacă am putea fi şi noi ca florile…
Cred că a desface ce-ai făcut cu trudă e printre cele mai grele lucruri pentru minte. O simt şi eu de fiecare dată, ca o piatră de moară la gîtul dorinţei de-a răzbi.
Ce bine că mai ai flori şi le e bine. Ale mele-s precum familia: majoritatea moarte, restul în agonie sau într-o totală nepăsare.
Uleiul e bun să întingi pîine în el cînd ţi-e foame şi n-ai altceva. Dacă ai pîine, desigur. Am aflat asta cîndva demult de la altcineva. Şi mi-am reamintit acum, în ultima vreme, cînd. Da, e nemaipomenit să ai pîine. Măcar pîine. Chiar şi fără ulei.
Aş fugi. O, ce-aş fugi! Dar nu de frica morţii. Ci de scîrba neoamenilor ce-o presară negîndind. Şi nu de colo-colo, ca un şobolan hăituit. Ci undeva, departe, pe o altă planetă – una cu adevărat bună. Nici nu contează ce formă aş avea acolo. Poate o floare. Sau un copac cu frunze multe, multe şi mari…
Românii (nu toţi, dar cam prea mulţi) au boală să facă provizii.
Iar tu ai gânduri prea sumbre. E drept că le scrii superb, ca de obicei.
păi nimeni nu ne împiedică, potecuță. inutilă zbatere pentru ce? suntem fire de nisip în clepsidra timpului, nimic mai mult.
văzuți de sus suntem de fapt particule invizibile.
eu nu am de gând să fug, dragoș. cel puțin nu astăzi, de fapt nici nu proiectez, doar scriu. că vor veni vremuri grele, să nu ne mai mințim, sunt deja. ce vine sunt doar intensificări.
o să te contrazic puțin, vero, nu doar românii au boala asta. e în natura umană. toți oamenii o fac deși e inutilă agoniseala, am învățat asta de la bunicii mei care au dus 2, războaie, colectivizarea și demolarea comunistă.
ps. ar fi trebuit să ajungă la tine ceva ieri. sau luni cel târziu.
Eh, ziceam şi eu aşa. Că oriunde am fugi, eternitatea tot ne găseşte. Da’ parcă e nedrept să fie numai rău, rău şi-apoi în loc de bine – şi mai rău. Universu’ ăsta n-are şi el pic de bun-simţ şi omenie, zău aşa…
o să fie și bine, o să vezi!
O fi bine cînd oi fi eu ca luceafărul: nemuritor şi rece. Mai mult rece.
psi, mă gândeam că alor noştri sindromul proviziilor le-a intrat mai mult în sânge, după experienţa din anii ’80. Dar raţionamentele mele nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea, recunosc.
P.S. Dacă trebuia s-ajungă prin poştă – ieri nu ne-am uitat în cutia de scrisori. O să ne uităm azi, ar trebui să fie măcar un aviz. Dacă nu, poate soseşte luni.
Dau sfară-n ţară când apare.
nu e cu aviz, vero, că nu m-am îndurat să vă scot din casă pe ger.
Mulţumim, psi.
Atunci înseamnă că va sosi cu siguranţă luni.