poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (1)

verin se trezi dimineața devreme, devreme cât soarele încă se mai juca rușinos în așternuturile moi ale norilor, trimițând agale pe cerul de ca de sticlă câte o dâră roz ca bomboanele cofetarului din colțul străzii.

în oraș era încă liniște deplină de puteai desface visurile oamenilor în tihnă, dar verin era cu gândul în altă parte. de zile bune simțea mirosul zăpezii trecându-i prin oasele mici și rămânea așa, cu un dor nespus, preț de câteva minute pe răspântia gândurilor, întrebându-se când are să vină iarna. verin era un spiriduș mic și vesel, dar în mod sigur mintea lui puțină nu putea să citească în calendarul norilor așa cum o făcea merin și în niciun caz nu se putea lăuda cu agerimea și frumusețea lui xerin, despre care toată lumea spunea că este ca de aur. prin urmare, micul nostru spiriduș trezit cu noaptea în cap își potrivi hăinuța lui de catifea albastră, un albastru regal care îi scotea și mai tare în evidență chipul ușor palid și ochii mari ca niște mărgele. cu ochii, cu privirile lui mereu curioase ar fi putut face orice pisică să se oprească din vânătoare ușor nedumerită de apariția lui și orice pește să iasă din apă. cel puțin așa spusese odată, demult, derin, cel mai mare dintre spiriduși. desigur că nu fusese niciodată ispitit să privească în apele albastre și, ca să fim sinceri, nici nu-i prea plăceau peștii, nici măcar aceia morți  și dezbrăcați, pe care îi aducea uneori seara, la cină, derin, cel care se ocupa cu hrana lor.

și în dimineața asta se simțea miros de zăpadă în cer, dar verin alungă repede gândul și se porni să facă focul în vatra mare, așa cum era regula, apoi, pe când flăcările mari începuseră să lumineze odaia, o porni agale spre ușă și trase zăvorul cu putere, însă cât putu el de încet, ca să nu-i trezească și pe ceilalți. prin ușa deschisă în ochii lui mari încăpu dintr-o dată același tablou de totdeauna: dealurile mari ale norilor de toate culorile și un curcubeu de raze de soare care băltea ici și colo tăcut. era frumos în lumea lor, atât de frumos încât lui verin îi creștea sufletul de fiecare dată când putea privi în tăcere, chiar și numai pentru câteva clipe, totul.

dincolo de valea cea largă se auzeau deja focurile fierarilor care trudeau încă din miez de noapte. în casa lor se modelau în taină toți clopoțeii pe care fierarii îi lăsau în bătaia vântului până când le venea vremea de ducă, așa că mare parte din an, pe când vântul se plimba, se putea auzi muzica lor ca o șoaptă ori ca un tumult, în funcție de cât de tare se grăbea vântul. verin fusese de câteva lor la casa aceea, întotdeauna cu treabă și taina metalului îl impresionase la fel de mult pe cât îl uimea cântecul de clopoțel. i-ar fi plăcut să trăiască într-o lume de clopoței? se întrebase uneori și asta, dar alungasem gândul de fiecare dată. merin spunea că lumea are rostul ei și că e lipsit de gust să cauți un altul, iar el avea încredere în cel care știa să citească timpul.

cât privea așa, agale, ușor dus pe gânduri, verin simți apropierea lui serin. dintre toți, serin era cel mai harnic și mai priceput în a descifra scrierile oamenilor și poate din cauza aceea, tot ocupat să citească scrisorile care veneau uneori cu nemiluita, părea posac și tăcut. verin știa că multe dintre aceste scrisori aveau în ele dorințe pe care nimeni, nici măcar ei, cei șapte spiriduși din cer, nu le puteau îndeplini. unul lângă celălalt păreau o pereche destul de nepotrivită, unul luminos, celălalt taciturn, dar cum nimeni nu trecea încă pe stradă, n-ar fi avut cine să le spună asta. iar serin, după ce privi dealurile norilor, se duse tăcut la masa lui din colț și apucă o foaie de hârtie pe care se ghicea scrisul unui copil.  verin nu zise nimic, doar ridică din umeri și o porni spre fântână, să aducă apa. imediat aveau să se trezească și ceilalți și încă nu era gata ceaiul.

scutură așadar tâmplele de gânduri și o porni bucuros, cu găleata în mâna lui mică. dintre garduri, un cățel de zăpadă o porni spre el la fel de fericit și în urma lui rămase pe un ciot de lemn alb o pisică pe jumătate mirată de bucuria celor doi. verin salută câinele ca pe un prieten drag și până să se întoarcă la casa lor, observă că soarele se trezise de-a binelea, așa că iuți pasul, atent totuși să nu risipească apa care ar fi căzut din cer peste oameni. i se întâmplase o dată asta și xerin îl certase că nu e atent, așa că acum ajunse cu găleata plină și fără să fi vărsat o picătură, ceea ce nu trecu neobservat de xerin care era deja la masa lui mică și lucra deja.

-bună dimineața din cer, frate! – șopti verin și apoi se puse să facă ceaiul pentru toți ceilalți.

afară, un câine de zăpadă zâmbi. chiar fără să scoată un sunet, el știa la ce se gândea spiridușul nostru. îi era dor de zăpadă, dar tuturor le era de fapt.

continuarea poveștii… curând.