îmi cer un cer…
eu nu te caut
dar te mai adun,
când pe sub felinarul stins al clipei
treci,
iluzia cu câinii ei cei reci
şi vorbe ca baloane de săpun,
eu nu îţi cer
şi nu-mi ajung
tăcerile din ochi
s-adăp lumina,
când palmele mai plâng
de neatingeri
şi pe genunchi,
pe oase goale,
frângeri
îmi cer un cer
cu stele vechi.
eu nu te vreau
şi nu te las
străjerul orb al porţilor
când treci,
căutător de noapte pe poteci,
nimic nu ai
de dat,
de împărţit,
când noaptea pune-n ceaşcă de ursit,
sub pene albe
şi sub pleduri nori,
sub ochii mei tăcuţii,
amândoi,
când gura toată mi-este nerostire
îmi cer un cer,
nemărginire.
Nici eu nu am de dat prea multe, asemeni căutătorului de noapte pe poteci, şi nici nu se cade, aş strica poezia (poate deja am făcut-o) dar vreau să-ţi spun că-n multe dintre versurile tale se întrevede câte-un cer nemărginire. Atât.
mi-ai dat deja atât de multe, potecuță!
șii… nimic nu poate strica poezia, nimic din ce vine de la tine.
Sublima cer(ere) !
Un Weekend cu cer generos în stele !
mulțumesc, iosif. e încă o iarnă ca-n copilăriile mele. o fi auzit el, cerul, ceva.
În cer se-aude chiar si gândul,
Deci fii atenta ce si cum gândesti.
Caci cerul e mai sus decât pamântul,
Iar Adevarul te elibereaza…când iubesti !
nu prea ai cum să fii atent la cum gândești, iosif (părerea mea). altminteri inconștientul uman ar putea fi mai lesne de dresat (și-am scăpa de multe boli). dar apreciez și mulțumesc de versuri. să-ți fie primăvara anotimpul marilor tale adevăruri!