trenuri tăind noaptea în două,
ca un anotimp de la marginea îndoielii,
frunzele s-au pornit în rebeliune
de galben.
de-atâta galben,
de-atâta primăvară în râvna toamnei,
de-atâtea ninsori în arșița verii,
zeci de trenuri mă străbat ca pe o gară pustie,
inutil și stingher popas
de unde oamenii au plecat
către soare răsare,
către un alt început,
către mâine.
trenuri răsucind liniștea nopții
ca pe un fir de mătase alunecos,
trenuri ce-ntorc lumea pe dos
pe când soarele râde dintre ploile toate
dintre ceștile de cafea rămase goale,
ciobite,
pe etajera cafenelei unde ne mai scriam cândva
anotimpurile,
trupurile zimțate ale mirărilor,
îndoielile cu gulerele lor apretate,
singurătate.
trenuri mușcând noaptea,
cartonul unei întâmplări ce-și mai așteaptă rândul,
ca pe-o sentință de eliberare condiționată,
ca pe-un umăr,
ca pe un gând,
zbatere de fluture în lumina puțină,
arșiță,
lacrimă,
patimă,
trenuri care ne despart totdeauna
venind.
https://www.youtube.com/watch?v=q6yk9wWNB08
semn de rotund. ca un tren, ca o noapte, ca un anotimp.
trenuri…
amintiri…
te duc, te-aduc…
te duc, te-aduc…
te duc, te-aduc…
te duc…
asta doar dacă le ie adliteram, dragoș.
Şi de ce nu…?
Măcar uneori să mai luăm trenul spre… departe. Oricare ar fi acel ‘tren’, oricare ar fi acel ‘departe’…
depinde ce înțelegi prin departe, dragoș. eu cred că departe poate fi și… aproape.
Departe poate fi (şi) în timp, nu (doar) în spaţiu. Ştim amîndoi asta.
trenurile în românia sunt un coșmar. dar când erau principalul mijloc de transport, flori de mandarin, îmi plăcea să merg cu ele. demult…