o sută de ani, numărați pe clipe, pe lacrimi, pe două războaie și pe multe, enorm de multe zbateri, alergări, tristeți. o sută de zâmbete. o sută de ani încap, calculate așa, la prima ochire, 5200 de săptămâni sau 365000 de zile și cine mai știe câte minute.
astăzi, la începutul săptămânii în care bunica mea va împlini o sută de ani. îmi pun tâmplele în palme și mă gândesc la ea, la copilăria mea, la toți anii aceștia care au trecut ca o respirație, în goană. și dacă scriu, o fac pentru a-mi aminti peste timp de această emoție, o fac pentru a păstra floarea aceasta de gând. (cu rugămintea să lăsați urările deoparte, vă rog, altminteri le voi șterge). o sută de gânduri pentru o sută de ani… o sută de ani de iubire pentru care îți mulțumim.
acum o sută de ani, aproape de ziua regelui, s-a născut în apropierea brașovului, una dintre bunicile mele. fiică de țărani, mezina familiei în fruntea căreia veghea maica, bunica mea a văzut lumina, așa cum se spune, într-o perioadă în care războiul era în toi. pe tatăl ei avea să-l cunoască numai din fotografii, ca și pe cei cinci frați pierduți toți în acele vremuri în care, într-o noapte în care cerul explodase, maica și-a înhămat boii la jug și-a pornit aiurea de frica focului din cer, cu cei trei copii rămași. bunica avea puțin peste un an de zile. copila rămasă orfană de un părinte avea să facă patru clase primare, după care a intrat în rosturile satului și în nevoile familiei lor ciuntite: munca la câmp și în gospodărie, dragostea ei pentru cusut au ținut-o deoparte de școala pe care o iubise atât de mult (materia ei preferată a fost mereu geografia).
s-a căsătorit într-o zi de 2 iunie cu bunicul, fratele celei mai bune prietene pe care o avea, tanti leni. zilele păreau să curgă lin în familia gospodarilor care porniseră să-și ridice familie în satul lor de la marginea brașovului, rănile războiului parcă fuseseră uitate, bunicul mâna caii cu mână fermă pe câmp, iar bunica cocea pâinea acasă, ținea gospădăria și cosea. timpul părea să aibă răbdare cu oamenii, iar tânăra familie avea să crească aidoma aluaturilor bunicii. cele două fete aveau să umple ograda de bucurie și de râsete, însă doar pentru puțină vreme, căci bunica avea să cunoască iarăși ororile războiului și ale ocupației, de data aceasta ca tânără femeie, mamă, soție. iar amintirile acelea, din războaie, bunicii aveau să ni le spună mult mai târziu, când noi, nepoții, aveam să fim deja fiecare la casele noastre. amintiri șoptite, frânte, presărate încă cu spaime. invazia rușilor, jaful, ascunzișul și umblăturile pe câmpuri, doar ca să scape cu viață, sunt povești greu de spus chiar și acum.
despre cum și-au pierdut bunicii mei pământurile și averea, toate aceste povești au rămas ascunse. știu doar că acel conac de pe câmpuri pe care îl vedeam din tren uneori este (dacă mai este) o ruină. acela fusese locul copilăriei mamei și mătușii mele, pentru mine era doar ceva special, aparte, o ușă rămasă definitiv închisă. bunica a plecat iarăși la drum, încropindu-și casă nouă undeva mai departe de brașov. acolo m-am născut și am copilărit eu, acolo mi s-au născut vacanțele cele mari ale copilăriei, însă cumva am știut că bunicii sunt departe de casă. ca și demult, bunica cocea pâine și cozonaci, cosea plăpumi și lenjerii pentru doamne și îngrijea gospodăria. mânuța de om cu ochi albaștri verzui care era bunicul mâna caii pe câmpuri și pe dealuri cărându-ne uneori și pe noi, ca pe iezii din poveste, tot trei la număr, cu șareta la care era înhămată mândria lui, surica.
amintiri. câte amintiri încap într-o sută de ani? câte uitări și câte lacrimi s-au adunat pe chipul bunicii mele? câți dintre noi vor ajunge anii aceștia fără să fie frânți și bolnavi?
bunicul s-a stins într-o zi de iarnă. familia lor, zămislită în urmă cu 62 de ani, s-a rupt atunci ca un cerc care își uitase menirea. multă vreme am văzut dorul pe chipul bunicii mele. multă vreme, semne de cruce și de doliu au șters pe rând nume de nepoți, de veri, de rude mai mult sau mai puțin știute. bunica și-a tors firul vieții mai departe până la clipa de-acum, când ne vom aduna din nou în jurul ei. o sută de ani. o inimă.
îți mulțumesc, bunica mea.
https://www.youtube.com/watch?v=nipsQQdpGoQ
Din fericire gîndurile bune nu le poţi şterge, ele au plecat deja acolo unde trebuie.
Ca o coincidenţă (oare?) şi bunica mea maternă a avut pasiunea croitoriei şi a lucrat pentru “cucoane” în vremurile acelea de demult. În urma ei a rămas o maşină de cusut antică (Gritzner-Durlach) şi două fete – două surori care nu s-au înţeles niciodată: maică-mea şi mătuşă-mea.
Dar gata cu amintirile mele.
bunica mea cosea plăpumi (e fabuloasă toată procedura) și lenjerii. mașina ei de cusut, cea pe care am cunoscut-o și eu, locuiește cu mine, dar doarme încetuț. astăzi, dragoș, mi-aș fi dorit să am harul povestitorilor, la câte amintiri am cu bunica mea puneam barem de-o nuvelă. <3
Nu ştiu dacă făcea şi plăpumi, bunică-mea. Poate ar trebui să întreb acum cît mai am pe cine întreba. Dar la ce bun, dacă uitarea…?
Ştiu însă că avea un cufăr, din acela de pe vremuri, plin cu materiale de toate felurile, de unde am primit acum aproape 27 de ani bucata de mătase din care personal am croit şi cusut – la acea maşină – rochia de cununie a “fostei” mele.
Nu ştiu dacă în cufăr mai sînt materiale sau doar molii, iar maşina a înţepenit în uitare de ani şi ani de zile. Bunica a plecat de mult şi odată cu ea parcă a plecat însăşi viaţa din acel apartament micuţ de bloc unde mi-am petrecut probabil, adunat, cam jumătate din copilărie.
Îmi spui că nu ai har? Chiar şi “fila de jurnal” de mai sus te contrazice, dacă mai era nevoie după tot ce-am citit la tine. Nu harul îţi lipseşte ci dorinţa de a aşeza amintirile în cuvinte pentru ochi flămînzi. Cînd acea dorinţă se va naşte, va apărea şi “Lumea bunicii” în forma ce şi-o va alege singură.
dacă făcea plăpumi ar fi trebuit să ai amintiri, dragoș. pentru că plăpumile erau un proces întreg care umplea casa. bunica mea punea ramele prin toată odaia, întindea pânza și lâna, numai ea știa cum, desena modelele ei complicate, cu flori și romburi și musai trei linii pe mărgini. apoi, vreme de mai bine de o săptămână, cosea dinspre margini spre mijloc la plapumă, răsucind ramele din când în când. copii fiind adoram să ne jucăm fix sub plapuma întinsă, noi și pisicile.
Ei, eu n-am prins vremurile cînd era activă, din păcate. De fapt, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o vreodată la maşină, dînd din pedală. Ba, parcă, vag… sau o fi doar imaginaţia care vrea s-o vadă aşa?
Oricum, acolo, în apartamentul acela mic, nici n-ar fi avut loc să se desfăşoare dacă e aşa cum spui; erau trei – bunica, bunicul şi mătuşa – în două camere confort doi, care atunci cînd încă aveam loc să mă ascund sub patul cu tăblii înalte de lemn mi se părea imens, dar acum cu ochii de om ajuns la aproape jumătate de secol de viaţă mi se pare cutie de chibrituri.
Vremurile s-au schimbat la un moment dat şi nu mai era “voie” să se lucreze “la negru”, aşa că bănuiala mea e că bunica s-a lăsat de meserie, lucrînd probabil doar pentru ai casei, dîn cînd în cînd, mici cîrpeli sau cine-mai-ştie-ce.
Dar gătea bunica într-un fel divin, punea pasiune în tot ce făcea, că-i ieşeau mîncărurile de parcă ar fi fost pentru masa zeilor! Maică-mea n-a moştenit talentul ăsta, din păcate; doar mătuşă-mea şi poate, într-o oarecare măsură, eu (că altfel aş fi murit de mult de foame). Şi cînd mi-aduc aminte de cozonacii ei la care muncea pînă cădea ruptă de oboseală, frămîntîndu-i cu pumnii atunci cînd nu mai putea rupe coca… Mi se pune un nod în gît cînd mi-aduc aminte de tot ce-a fost bun şi nu mai este.
Doamne, ce bogatie de amintiri!
Timpul bunicilor este unul special! Vremea lor pare trecuta dar ea vietuieste in amintirile astea mustind a dragoste si intelepciune, a munca, sudoare si lacrimi. Multa munca cu rauri de sudoare si multe lacrimi, rauri de lacrimi!
Te imbratisez cu drag si… stii tu si fara sa mai spun ceva!
da știu. și mulțumesc mult. și întorc cu același drag de totdeauna!
E foarte simpatică., bunica ta. Am văzut video cu ea. Are în ea o lume, o altă lume mai bună, din care am reușit și noi să gustăm copii fiind. Mi-ai amintit citindu-te de copilăria și bunica mea, care… mi-e dor tare de ea. Bunica maternă unde am crescut până la vârsta școlii. Obișnuia să mă țină în șorț, era „fotoliul” meu. Azi e o umbră de om, aplecată de ani și întâmplări.
îmi tremurau mâinile când am filmat-o ieri, sava.
e ghidușă ca un copil.
Video, unde? Aici nu-mi apare nimic. Să nu zici pe febeu…
video pe telefonul meu, dragoș.
unul tremurat, de ziceai că-s frunză. dar o să fac de ziua ei altul, frumos. și o să spun cândva povestea orfanei de război din neamul căreia s-au stins toți, mai puțin fetele și nepoții ei. cinci frați i-au murit numai în război… și povestea bunicii soțului meu, copil furat de mic, dus în germania și regăsit la paris, o adevărată nebunie.
Video pe telefon? Filmat pe telefon, dar eu întrebam unde a văzut Sava acel video, că aici nu era nimic mai înainte iar acum văd Pink Floyd, da’ bunica nu-i. Mă rog, e doar o curiozitate copilărească.
Pentru o asemenea poveste adevărată aş lăsa deoparte alte cele ca s-o pot citi. Numa’ ţine minte că timpul trece, ireversibil, pentru noi toţi…
Știi? Mi-au dat lacrimile acum, citind emoția ta… ufff. Bunica mea aude rău. Vorbesc cu ea la telefon, e semnalul prost la ea, acolo și.. din cochetărie cred, se preface că aude și răspunde aiurea. Mă doare dorul de ea. E o povară în plus a noastră celor care trăim departe… Nu, să nu crezi că mă plâng. E o constatare. Așa e destinul pentru unii dintre noi, avem rolul nostru probabil.
înțeleg ce spui, sava, și mi-e greu să știu (bunica locuiește cu mine) cum ar fi viața departe de cei care au făcut din mine un om. este multă emoție în mine zilele acestea, așa că vor fi și povești.
postasem pentru câteva ore pe feis, dragoș. voiam să-i arăt unui prieten bun, dar acum a dispărut de-acolo, pentru că viața mea este… în lumea mea.
M-am lămurit, dară. Intuiţia asta a mea le mai şi nimereşte, ocazional.