tu mă legi de fiecare dată,
frânghie nouă peste mijloc îmi pui,
nod peste nod, peste ochii căprui,
zâmbet petrecut peste faţă.
tu mă aduci prin poarta înaltă
bolţi peste bolţi ridicând,
atunci când lumina gemând
din ochi se înalţă.
tu mă pierzi şi mă uiţi nopţii
când treci luminând peste frânghii,
îmi tremură drumul şi genunchii
cad zarurile sorţii.
tu ridici împotriva nopţii poduri
legând fire de nisip peste ape
curgând noduri peste şoapte
om din noduri.
şi frânghii şi sorţi
şi scări coborând
în fântână
numai noapte rămână,
atunci când călugării plâng
în lumină.
Şi tu ne legi sufletul de rândurile astea cu frânghii de mătase.
și-am niște noduri în gât, potecuță…
mă și mir că pot scrie, că scriu altceva.
O poveste frumoasa cu omul din franghie cu multe noduri, care te zboara, te coboara si te urca peste poduri si ape, prin soarta spre lumina…
Am lasat aceste cuvinte la tine, pentru ca asa a fost sa fie!
Chiar daca sensurile cuvintelor tale, sunt doar ale tale!!!
Zile dupa dorinta, Psi!
Om dezlegând noduri şi frânghii
Peste gânduri ne treci, ne preumbli,
Peste ochii mijiţi înspre soare
Prin cuvinte ne-mbii cu mirare…
poezia a fost scrisă acum câțiva ani, suzana. greu de spus ce-mi trecea prin cap atunci.
zilele sunt… grele, dare trecem noi de ele, mulțumesc.