câți oameni te-au privit și nu le-ai spus
cum te pândește noaptea din lumină
și câte ceruri ai închis în gând
tot așteptând, alunecând
pe calea ta de solitar prin lume.
la câte porți ai stat și n-ai intrat
privind icoanele în ochi cum te privesc
și câte mâini te-au vrut și te-au atins
pe ochiul alb, pe trupul nins
pe aripa cu setea ei de zbor,
tu om de lut, un călător
reinventând alcătuirea firii,
cătând neînţelesul cald al vieţii,
ferit din calea lupilor nebuni
la câţi te-ai dat pomană-n drum
şi ţi-au crescut durerile ca aripi
pe umerii cuvintelor din tine
cum creşte iarăşi grâu din pâine,
tu om ce leagă rana zilei cu tulpină
de floare nenăscută şi lumină
la câţi te-ai spus, la câţi te-ai dus
cuvântul cui i-ai pus
pe palmă şi pe suflet lecuind
tăcerea inimii şi cui ai plâns
până la os şi dincolo de carne
singurătatea care-n tine doarme.
ca demonii, ca însăşi negrul iad
în tine parcă focul nu se-nchide
cui i-ai iubit până şi umbra
ce se prelinge azi în tine,
când treci pe calea dintre lumi
ca un copil ce zămileşte fum,
ca un ecou ce poate sparge piatra
când ochii tăi alungă dimineaţa,
câţi oameni te-au privit şi n-au văzut
ce frumuseţe porţi de fapt în tine
venind de dincolo de lume
un semn divin şi fără nume.
nu e nouă dar e cea mai copiată poezie a mea. 
❤️