categoric mi-e dor

”și-ți mai spun: orice am deveni, tu sau eu, oricum ne va merge, rău sau bine, niciodată, în clipa în care mă vei chema cu tot dinadinsul și vei crede că ai nevoie de mine, nu mă vei afla cu inima zăvorâtă. niciodată!” (herman hesse- narzis und goldmund)

sunt zile în care mi-e dor, categoric mi-e dor și-atunci pun căpăstru cuvintelor mele și le dau jar, rugându-mă în suflet să alerge, să alerge, să alerge… spre tine, prietene, așa cum o făceau odinioară, pe când aripile tale se întindeau numai a zbor. ca și atunci, demult, pe când abia descopeream cartea de căpătâi a iubirii mele față de oameni, îmi spun și astăzi că într-un fel repetitiv, biet carusel al orbilor, mi-am desenat prieteniile după șablonul plecărilor voastre. toți oamenii pe care îi iubesc cu patimă pentru mințile lor vii, pentru scrisul acut și tenace, pentru sufletele lor năvalnice și îndrăgostite, au conturul lui goldmund, cel plecat departe, întotdeauna departe. iar pentru toți aceia pe care sufletul meu i-ar recunoaște oricând, chiar cu mințile legate fiind, eu am conturul aceluiași narzis pentru care cuvintele sunt mai mult decât legământ. setea mea de ducă se ostoiește prin aripile tale puternice, nopților mele le dau drept hrană amintiri de odinioară, de când ne promiseserăm că într-o zi vom trece de la cuvinte la vorbe, pe marginea unei cești de cafea, așa cum fac oamenii obișnuiți.

îmi amintesc că mi-ai spus cândva: am să vin să te văd. îmi bătea inima tare. mă gândeam ce deziluzie te așteaptă, știindu-mă om banal și timid până la extreme, tăcând cu înverșunare, străină de vorbele care pe alții îi ajută să comunice atât de firesc. mă gândeam că lipsa scânteilor cu care îmi însoțesc cuvintele (o fi de vină cerneala) te va dezamăgi și m-am rugat să pierzi trenul, timpul, gândul acesta întreg. o vreme chiar a fost bine, ne-am ratat cu eleganță și eu m-am simțit în siguranță la adăpostul distanței. puteam să mai sper că fascinația scrisului ne va rămâne, ne va fi de ajuns. cuvintele se hrănesc până la urmă din noi, din emoțiile noastre, din lăuntrul nostru cel mai profund și pur.

apoi ți-ai deschis aripile larg a plecare. și categoric mi-e dor.  aveai buze de îndrăgostit pentru care opreliștile se topesc precum zahărul. aidoma lui goldmund, aveai gust de cătălină în fiecare cuvânt și îți luceau ochii. da, categoric mi-e dor. de clipele acelea când îți auzeam inima bătând nebunește, de galbenul pantofilor care însoțeau tinerețea, de chipul acela frumos pe care îl văzusem în fotografiile tale și pe care aveam să-l recunosc pe o stradă de soare, chiar înaintea chipului tău.

apoi ți-ai deschis larg aripile. și, iarăși, categoric mi-e dor. ai fi plecat de multă vreme și foarte departe. lumea îți mistuise tot ce iubeai, aproape tot ce iubeai. îți luase pe rând, bucățică cu bucățică, părți din sufletul tău imens, mare. cioburi. mai puțin pe ea, jumătatea ta de echilibru și de întreg. ea îți devenise scut și cârje, aliaj. iar eu tăceam. în tine, porumbelul urlase din nou, a moarte. de-aș fi putut să lipesc eu pentru tine toate cioburile, toate frânturile arse! uneori e greu, chiar și pentru narzis-ul care sunt, să fiu doar om.

 sunt zile în care mi-e dor, categoric mi-e dor și-atunci pun căpăstru cuvintelor mele și le dau jar, rugându-mă în suflet să alerge, să alerge, să alerge… spre tine, prietene. ca să îți spună doar că… îți mulțumesc.

cu drag,

narzis-psi