sărbători de suflet

heimkommen

heimkommen. că tot se apropie crăciunul, că tot începem imediat să ne gândim la toate câte au fost în an. heimkommen … pentru toată viața, la timp.

pe la începuturile plimbării mele virtuale (unii îi zic blogging), acum hăt ani- o duamnă ascunde etatea, snobismul și circumvoluțiunile mai netede de sub pleata recent coafată, așa că păstrăm supt tăcere numărul și folosim un adverb care poate însemna orice, dar dă valoare de superlativ- mi se cășunase mie un ciclu de povești. printre multe alte seturi rămase în așteptare, unul fusese mai tenace, poate și pentru că reținusem titlul ”amor cu un muribund”. și sensul. toate scrierile se petreceau la finalul anului și vorbeau despre el, trecutul celor 365 de zile, un soi de dare de seamă mai literară din care abia dacă pricepeam și eu ceva. sau un soi de mulțumire pentru anul care trecuse, poate și asta.  și, cercetând în urmă acum, observ că numai în mintea mea se păstrase ciclul, inspirația a cam tras chiulul și-a rămas pe blog doar o postare, a doua. bună și ea. punct de pornire. acum că am gătat introducerea, pot să scriu și eu ce aveam de spus? happy

a mai trecut, aproape a mai trecut un an. restul de nisip din calendar ne va fi dat să alergăm de colo, colo, ca disperații, sub egida: cine a inventat crăciunul. da, da, despre sărbătoarea aceea frumoasă și plină de strălucire, luminițe, reni, cadouri pe care le vom păstra împachetate să le dăm la anul înapoi, gesturi izvorâte de bunătate și de sezon, de-astea. și da, curățenie, desprăfuiri, sarmale, vizitele anuale la soacra care leșină de bucurie, politețuri din vârf de gloss de buze, musai de firmă și acela. și-mi amintesc că povestise cineva, demult, cum de crăciun își pune pe noptieră un glob mare, deschide o sticlă de bere și se uită în tavan. vreo două ceasuri. apoi se îmbracă și se duce la birou, fericită că e liniște la metrou, liniște pe străzi și că mai recuperează din dead-line-uri. și m-am cutremurat de atâta singurătate.

multă vreme crăciunul meu izvora direct din copilărie. din lumea aceea în care bunicii spuneau povești și bunicuțele ne răsfățau aprig, cum știau ele mai bine. deși eram de-acum cai mari și repezi prin viețile noastre, de crăciun redeveneam copiii pentru care basmele ”tei legănat” și ”greuceanu” aveau exact aceeași savoare de demult. ca niște tâlhari deghizați în miei, așteptam cu aceeași emoție cuvintele magice ale poveștilor altfel știute pe de rost. ritualuri nescrise și iubite de fiecare dintre noi ne adunau an de an și tot mai mulți, în casele devenite prea mici pentru câți eram copii, nepoți, mătuși și părinți. și acolo, în minunea aceea de loc cu rosturi vechi și cu mobile din lemn negru (”așa cum au numai doamnele”- cum spunea bunica lustruind de zor și tânjind, așa cum o făcuse mereu- la vremurile când pământurile le erau multe și gospodăria răsărită și însemnată) se ridica un brad. în fiecare an bunicul scotea din pământ, din doruri și din visuri un brad în care recunoșteam beteala făcută la școală de noi, globurile din ani aproape uitați, nucile poleite de părinții noștri pe vremea copilăriei lor. fiecare podoabă din acel micuț copăcel vorbea despre viață și despre amintiri. ale noastre. fiecare podoabă eram noi înșine, înconjurați de atâta iubire. dar pe-atunci doar zâmbeam. ne așezam la masa mare și ne dăruiam unii, celorlalți, bucuroși că suntem împreună din nou. peste încă un an.

bunica s-a stins într-o toamnă. se săturase să ducă dorul casei pe care alții i-o dărâmaseră. în cutia de chibrituri unde se mutase, cu tălpile pe beton, bunica s-a uscat de dorul pământului și al copiilor ei adunați acolo, în curtea ei. crăciunul din acel an a fost trist și stins. bunicul avea prea multe lacrimi de plâns, așa că beteala și globurile de altă dată au rămas încuiate. și pentru prima oară l-am văzut cum se topea, cum albea de ani, de dor. au urmat alte sărbători și femeile caselor noastre au preluat încet rolul bunicii mele. cea cu care semăn atât de mult de parcă ne-am fi oglindă una, celeilalte. bunicul mă privea cu amestec de dor și de lacrimă. și știa, îi spuneam mereu cât de fericită sunt că el mi-a luminat copilăria. era rândul meu să strecor în palmele mari, obosite, câte o bomboană sau o ciocolată. iar el se bucura ca un copil.

apoi a venit crăciunul cel mai frumos al vieții mele. poate singurul în care toți bunicii pe care îi mai aveam, s-au adunat în casa mea, devenită prea mică pentru toate vârstele adunate sub ea. de undeva de sus, parcă o auzeam pe bunica râzând, în vreme ce jos, noi așteptam momentul de poveste. era… heimkommen. plutea în aer exact senzația aceasta, că ajunsesem acasă la timpul potrivit, după încă un an, un dor. a fost un crăciun pe care e greu să-l descriu. magicul, sublimul, aidoma focului sacru în care dispare pasărea, a fost un irepetabil moment de iubire. deplină. sinceră. perfect rotundă. atât de rotundă încât ne-a prins noaptea cântând colinde. heimkommen.

bunicul s-a stins repede. în 30 de minute. era penultima zi din an, la doar câteva zile de la crăciunul nostru magic. mamei i-a trebuit aproape o oră să mă sune și să-mi spună că pasărea copilăriei mele arsese în noaptea aceea de crăciun. și că-mi luase drept plată ce iubeam mai mult, pe bunicul. am intrat în anul cel nou cu lacrimi și cu veghe. bunicul meu ca o icoană adormise pentru totdeauna. apoi, peste trei săptămâni aveam să-l pierd și pe celălalt bunic. crăciunul din anul acela a fost rece și stins. rămăseserăm puțini și ne risipiserăm.

am învățat cu greu să refacem crăciunul din cioburi și din emoții. cu pași mici am construit alți brazi și cu totul alte ritualuri. vârste noi s-au pus la masa fiecărui sfârșit de ani. dar astăzi știu, copilăria mea a ars toată în acel an, de crăciun, ultimul cu bunicii mei și poveștile lor.

zeit heimkommen. huh, opa? ich vermisse dich mit allles worter.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

14 thoughts on “heimkommen

  1. sunt acasă. cu bunica și ai mei. și cu bunica (m-aș repeta chiar și mai mult, dar știu că oricum zgârie). în câteva zile îmi iau zborul ca o veritabilă pasăre călătoare… e… aceeași culoare. cenușie pentru că acest început de decembrie n-are culoare. e un decembrie non-culoare, iar eu plec spre un alt loc și timp și spațiu… și… și sunt o non culoare întreagă și eu.

  2. sad eu le datorez mult din ceea ce sunt, max. mi-am pierdut copilăria târziu, după 30 de ani, atunci când bunicul meu a plecat la stele.
    și arc peste ani, îmi amintesc încă de el și mi-e dor. tare dor, mai cu seamă de sărbătorile acestea care vin.

  3. În vară era cât pe ce să o pierd pe bunica. Am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare, nu eram pregătită de asta. Niciodată nu suntem.
    Gânduri calde, psi.

  4. să nu uiți, potecuță, să nu uiți! și cred că nemții, cu reclama asta m-au stors de tot dorul, de toate gândurile… sad
    ps. foarte offtopic, cred că duminică voi fi în orașul tău.

  5. Mâine e programată o Nicoletă. Nu ştiu exact ora. Nu vreau să te încurc dar nici să crezi că nu vreau să pup mâțu. Te pup şi drum bun! Aici e vreme de septembrie la început. Pic de nor pe cer, soare şi cald.

  6. vedem cum ajungem. de dimineață e planul dar în funcție de cum ne trezim (și noi avem o soacră programată mâine după amiază. big grin

  7. Ginduri bune de la gutuie. Inteleg sentimentele tale . Si la mine e un gol in suflet si amintirea unui Craciun trist de acum multa vreme.
    Dar a ramas totul inspre amintire acolo in sertarasul sufletului. Am lacrimat la reclama.

  8. pe mine reclama m-a inspirat să scriu povestea, gutuie, povestea de acum mulți, mulți ani. happy gânduri bune întorc.

Comments are closed.