regele soare și parfumul

l’etat c’est moi (regele soare). et le parfum?

 sursa foto: raucousroyals

se născuse într-o zi de septembrie (și tot în septembrie s-a stins) cel de-al paisprezece-lea ludovic al casei de bourbon, cel cunoscut ca dieudonné în copilărie- nașterea sa a fost considerată o minune- și mai apoi ca regele soare. a domnit în franța vreme de 72 de ani, iar poveștile din vremea sa ne mai încântă și astăzi, mare parte dintre ele fiind redate de alexandre dumas în romanele sale și chiar ecranizate în fel și chip, un chip adesea prea poleit am putea spune dacă privim lucrurile puțin mai adânc deoarece domnia plină de fast și strălucire a celui care, imediat după moartea cardinalului mazarin avea să preia puterea cu ambele mâini, a fost dominată de multă mizerie, adesea ascunsă sub compoziții al căror miros era năucitor. o fi fost el regele soare, dar era repetent la… igienă, motiv pentru care  mirosul de hoit era ascuns sub esențe tari, iar pudra a la marechale (atribuită de unii ducesei d’aumont), extrem de cunoscută în epocă, avea rolul de a parfuma perucile dar și de a ”domoli” micile vietăți care mișunau pe acolo. și da, despre regele soare și parfumul epocii sale este povestea de astăzi.

prin paginile literaturii ori prin filmele cu mușchetari, despre parfumurile acelor vremuri se vorbește mult prea puțin așa că am fi lesne tentați să credem că strălucirea de la versailles, așa cum o cunoaștem astăzi, domnea la curtea lui ludovic, iar că multele sale amante ar fi putut purta, ca o completare a prețioaselor toalete, parfumuri suave (l’eau a la duchesse sau l’eau de portugal au apărut abia în secolul următor), ademenitoare la modul cel mai discret. în realitate, curtea de la versailles, dominată de opulență și extravaganță, era lipsită printre altele de banala canalizare motiv pentru care locul era comparabil cu o hazna, cel puțin din punct de vedere al mirosului (în lipsa toaletelor regele soare folosea ceea ce se numește ”olița regală”, iar cuvântul ”baie” era unul chiar odios (băile se practicau strict în scop medical, iar despre ludovic se spune că a reușit să nu facă o baie vreme de patru ani, ba chiar că cele trei băi pe care le-a făcut toată viața lui s-au datorat insistențelor medicilor). se credea pe atunci că parfumul este o garanție a igienei, motiv pentru care l’eau d’ange, venită din italia, era în mare vogă.

în fapt, parfumul a fost folosit în mod excesiv în acei ani, fie sub formă solidă (pomezile florentine, cerurile de spania sau esențele de nisa, pastilele de ars sau potpuriuri, sferele parfumate) fie sub formă lichidă (eau de la reigne d’hongrie trece definitiv granița dintre parfumerie și medicină devenind dincolo de legendă primul parfum pe suport alcoolic), iar mănușile parfumate aduse de arabi fac din grasse ceea ce este și astăzi: capitala mondială a parfumeriei (așa cum am mai spus în povestea despre grenouille, eroul lui suskind). totul, absolut totul se parfuma, de la peruci, batiste, panglicile mușchetarilor, săculeți, perne, mobile și perdele și chiar hârtia de scris.

l’eau d’ange, atribuită lui simon beard, era un amestec de benzoin, rășină styrax, nucșoară și scorțișoară amestecate cu petale de trandafir. folosită pentru stropitul feței, ea era îmbogățită cu mosc și ambră (de altfel în epocă cele trei ingrediente animale care compun păcatul irezistibil au fost folosite cu larghețe). pudra a la marechale conținând iris, coriandru, neroli, trandafir și cuișoare alături de uleiurile de migdale dulci sau tuberoze, asigura întrucâtva igiena părului (tot atunci a apărut și moda scărpinatului cu andreaua) știut fiind că ludovic, pentru a părea mai înalt decât era în realitate folosea peruci supradimensionate. la fel de cunoscută în epocă era l’eau mille fleurs (trandafir, iasomie, cassia, violete, cedru, bergamot, garoafe, vanilie, ambră și mosc) iar moda cerea ca fiecare persoană și obiect să emane un miros distinct, motiv pentru care curtenii se întreceau în alegerea parfumului propriu. în mare vogă era martial care a creat câteva ape pentru amantele regale, dar tehnicile folosite erau simple: macerarea la cald cu grăsime animală și enfleurage la rece.

se mai spune că ludovic ar fi preferat floarea de neroli, în realitate însă, pe vremea predecesorului său, la curtea franței apăruse o italiancă, ducesa de bracciano, al cărei blazon și parfum fusese această floare. și, în mod cu totul explicabil dacă vreți, medicul regelui își crease în acei ani o mască dotată cu nas lung umplut cu parfum (probabil pentru a nu leșina atunci când îl consulta pe suveran).

după ani în șir de mirosuri intense, aproape agresive, spre finalul vieții regele soare și parfumul au ajuns dușmani: ludovic aproape că nu-l mai suporta. în contrast cu epoca sa, a urmat vremea mariei antoaneta cu parfumurile suave și delicate, iar mai târziu, prin napoleon, au devenit celebre 4711- apa de koln, eau d’orsay și săpunul astăzi celebru- brown windsor. totuși, josephine de beauharnais, soția lui napoleon, era mare admiratoare a moscului cu care i-a și parfumat pereții înainte de plecare, ca semn de ”veșnică amintire”.

și totuși, atunci când citim despre regele soare ori când privim aventurile filmate mușchetarilor pare aproape greu de crezut că regele soare și parfumul erau certați cu igiena și că poleiala și esențele tari chiar asta mascau printre altele, dar  teama de baie a existat împreună cu superstiția că apa ar putea transmite unele boli.

mai spunem doar că astăzi celebra eau d’anges are un frumos urmaș sub semnătura lui jeanne piaubert, dar este mai mult un produs de hidratare a pielii decât un parfum.