în sâmburele amiezii,
cel ascuns de lumină şi-atât de copt
şi-au aşternut tăcerile faţa de masă.
ca un câmp de lavandă, inima
tresărea pe sub vântul cu degete lungi.
– cine sunt eu?- m-am întrebat
privindu-mi chipul repetat în rugina toamnei,
însă nimeni să răspundă
printre atâtea furnici.
în sâmburele amiezii,
strivit de talpa măruntă a întrebărilor
toamna se coace
ca un copil născut prematur.
– cine eşti tu?- m-am întrebat
privind mâinile tale
închizând cuvintele
în cercul acela mereu deschis al interogaţiei.
din doi în unu
aceeaşi tăcere
şi o furnică visând.