mirosea a verde când am plecat. un verde ud, crescut sălbatic pe la ferestre şi printre pietrele care desenau parcă, cu colţurile lor tocite de paşi, un lung şotron.
petalele ultimei flori se striveau în lumina filtrată, ca nişte coji fragile din care culoarea începuse să fugă şi pe care orice răsuflare le-ar fi topit.
mirosea a verde atins de brumă şi a însingurare. norii se ridicau încet de pe muntele adormit, care mă privea cu mirare.
în mâna stângă îmi crescuse o idee. în mâna dreaptă ţineam o bucată de iască.
sursa foto:salome
şi recitesc texte vechi cu mirarea celui care a uitat că le-a scris cândva…
avand o iasca incinsa, vei intrupa ideea, iar culoarea cenusii acelei culori verzi si ude va ramane la fel. pasii tai tocesc colturile pietrelor. drumul e lung. e un sotron cu un singur capat. e doar un joc.
dar e un joc cu miez profund.
Ideea aia… împreună cu iasca… Ce amestec exploziv totuși…