sturmkaiserin fiica ploii

sturmkaiserin ep.1

sursa foto:salome

ploile se opriseră dintr-o dată, urmând parcă acelaşi scenariu ascuns, ca un cod ermetic, rămas nedescifrat, deşi oamenii păreau să ignore asta. de fapt, lucrurile căpătaseră deja un alt miez şi de când ploile se opreau la şase fix după amiaza, oamenii îşi luaseră obiceiul să îşi dea întâlniri “după ploaie” ceea ce însemna un sfert de oră sau jumătate după şase, în funcţie de locul întâlnirii şi de distanţă, fără să se mai întrebe de ce se întâmpla astfel.

la început ea fusese mai reticentă, căci îi era greu să admită un decalaj cât de mic, o abatere de la ora ceaiului pe care o ţinuse până atunci cu sfinţenie, însă cât ţinea ploaia cu toţii păreau atinşi de moleşeală şi se închideau în ei ca într-o cameră ascunsă, ferindu-se de umezeală.

cedase şi ea până la urmă în faţa evidenţei, renunţase la tabieturile de o viaţă, ca în faţa primelor simptome aducătoare de boală, acelea care o făceau uneori să găsească, în ciuda firii ei active, mai ademenitoare odihna patului de care altfel se ferea.

apoi, când uitase, totul devenise obişnuinţă şi mult prea rar mai căuta sensul în acel luciu de apă pe care ploaia îl lăsa pentru scurt timp pe trotuare, şters în câteva clipe de soarele care reapărea harnic, râzând cu nepăsarea lui galbenă.

cum de înghiţea pământul atâta apă? se pare că oamenii renunţaseră şi la întrebarea aceasta, demult, când vremea îşi desfăcea pletele în năvod de ademeniri imprevizibile şi alternanţa aceasta de ud şi uscat urma cu totul alte legi, ale hazardului. pe-atunci ea ieşea curioasă în poartă şi, adăpostită de piatra rece a arcului pe care stătea mândru blazonul lor, întindea mâinile căuş înspre ape. era doar un copil în ochii celorlalţi, dar unul mândru că a încercat să adune ploaia, acest animal versatil care cobora din cer cu repeziciune întrupându-se în ochiuri de apă flămânde de care se ferea apoi zile la rând, pentru că purtau în ele blesteme.

ei îi era mai puţin teamă că şi-ar fi putut uda poalele rochiei, încă o mai amuzau grijile maică-sii care culegea mereu scame imaginare în jur, obsedată de ordinea perfectă, pur şi simplu ea se temea de ochiul acela adânc despre care unii oameni spuneau că poate înghiţi pe oricine ori că, la anumite ore ale nopţii, îţi pot arăta în oglindirea lor, ca un rezumat fugar, toate păcatele făptuite vreodată.  şi ea ştia prea bine, o mai zvârcoleau uneori amintirile acelea, luase locul celui ales fără ezitare, îi rupsese firul fragil al vieţii cu mâinile ei mici atunci când se ivise ocazia potrivită. şi chiar de scăpase de orice bănuială, era de-ajuns că ea îşi amintea. poate că de aceea se temea de ploi chiar şi acum, după atâta vreme.

pe cerul jilav, ca un carton muiat, soarele îşi desena în joacă primele raze. curând oaspeţii aveau să sosească la ceai. rochia de culoarea şofranului, brodată cu ape în aceeaşi nuanţă, o aştepta cuminte pe scaun. o trase peste cap dintr-o mişcare, ca şi cum şi-ar fi pus o a doua piele şi ieşi fără să privească în oglinda din care, ca mereu, ochii celui ales o priveau stins. devenise aidoma lui, ştia. şi poate chiar mai mult, căci personalitatea ei puternică răzbătea în fiecare gest. în fond ea era… sturmkaiserin.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “sturmkaiserin ep.1

  1. Nu înteleg ce să mai fac ca să mă înscriu în tabel. crying Pun pe club şi dacă vrei să mă ajuţi şi să-mi explici cum se face, rămân recunoscător.!

Comments are closed.