scrisoare către copilul din mine

ţin de câteva minute în mână o bucată de carton aproape îngălbenit, din inima căruia mă priveşti tu. ochii tăi oblici ca de mică păpuşă chinezească, rătăcită într-un alt anotimp, scânteile tale ca două boabe timide de orez pe care numai stelele iernii le mai domoleau, curiozitatea ta adesea năprasnică, sfredelitoare, pe care orice răspunsuri ai fi primit, o făceau să crească mai mult, asemeni unui râu hrănit de ploi.

 sursa foto: science nordic

desigur, bucata de carton păstrează numai chipul tău uşor atipic, amprenta lui diferită, de parcă te-ar fi furat la naştere neamuri de tătari şi te-ar fi vândut apoi, pe doi arginţi, într-un loc în care frumuseţea se măsoară după cu totul alte tipare, opuse. dar eu ştiu prea bine, îmi amintesc despre tine îndeajuns de multe pentru că amintirile tale, toate, îmi sunt rădăcini care mă poartă uneori prin oglinzile trecutului cu braţele lor lungi, căutătoare de sevă, în acel anotimp molcom şi liniştit în care aşteptai să creşti, ţinându-ţi pe alocuri respiraţia şi înţelegând din mers rostul lucruilor care se tăceau.

tu, în rochiţa aceea albă pe care cineva aruncase parcă în joacă un pumn de cireşe, ori îţi căzuseră din buzunarul care, fâstâcit de “furtul” vostru, se desfăcuse în fugă. tu, cu poveştile pe care le inventai la repezeală, împrumutând din realităţile altora şi în miezul cărora domnea casa aceea perfect rotundă, cu o sobă în mijloc şi fascinaţia pe-atunci stranie a tajinei cu care aveai să te întâlneşti abia peste mulţi ani. tu, cu glasul tău de clopoţel în care argintul îşi deforma literele, deşi asta te preocupa mult prea puţin, pe atunci te exprimai mult mai vocal, adesea râzând. tu, cu setea ta, cu inocenţa ta încrustată în fiecare celulă a epidermei, cu nevoia ta de a atinge, de a pătrunde prin miros; tu, privind fascinantă şirurile de litere şi de cărţi din care alegeai mereu, uşi deschise spre tine însăţi. tu, cu bucuria, cu lumina într-o lume de brazi ridicaţi din zăpadă care te priveau mereu cu uimire, care te vedeau crescând, ridicându-te, domolind deosebirile dintre voi, dar rămânând acelaşi altoi mic şi însingurat, un pom printre copaci, conştientă că esenţa ta este tocmai aceasta.

şi te-am închis, iubindu-te, într-un trup de femeie în care tu ai rămas aceeaşi. şi te duc de mână prin lumea pe care o privesc la fel de naiv, prin ochii tăi căprui, ca pe vremea copilăriei noastre, vârstă şi leagăn de aur. pentru că tu eşti puterea mea, sâburele meu de adevăr. pentru că în adânc şi împotriva anilor, tu eşti de fapt cea care mă duce pe mine în lume, pe sub bolta semnelor de întrebare pe care le ronţăim amândouă apoi, ca pe nişte bucăţi de zahăr candel ori ţurţuri de gheaţă la care, cândva, ajungeai atât de greu, în iernile noastre idilice.

te privesc în oglinda fotografiei de demult şi te port în mine, iubindu-te, pentru că tu eşti esenţa visului meu de a fi, tu eşti cărămida din care mi-am construit fiinţa în acest nisip efemer, al rămânerii şi al vieţii şi în esenţă tu eşti miraculos vinovată de legarea aceasta a noastră în cuvânt pe toate vieţile.

şi pentru că mâine este 1 iunie, îţi scriu. las hârtiei pe care o iubim ceea ce voiam să îţi spun de mult timp: îţi mulţumesc pentru tot ceea ce suntem…. împreună.

notă: primisem mai zilele trecute o invitaţie de la cineva, aceea ce a scrie o scrisoare copilului din mine. deocamdată mai aştept răspunsuri la mesajul transmis, dar, ca mereu, scrierea mea apare negreşit aici, în casa ei. ce-o mai fi, vom vedea….