aventurile unei broşe pisică

se născuse demult, într-o vreme în care femeile îşi purtau cu eleganţă rochiile lipsite de corsete, dezvăluind prin stofele fine decolte albe şi pline. cunoştea netezimea fiecărui material pe care dormea cuminte, aşezată de mâinile delicate ale aceleia care o primise cândva în dar, poate ca semn de iubire ascuns într-o cutiuţă, patul în care trecea nopţile aşteptând cuminte o nouă aventură.

văzută de ceilalţi, ea era doar o bucată de metal oarecare, aurit, un fleac pe care mâinile cuiva o modelaseră sub forma unei pisici, una subţire şi lucitoare, cu ochii ei oblici şi verzi şi mica perlă mereu aproape.  (ce-i drept, ascunsă de ochii curioşi, îşi alunga adesea plictiseala jucându-se cu sfera aceea.)

ea fusese un dar preţuit şi iubit, o mică podoabă învăluită în parfumul vechi şi atinsă de mătasea eşarfelor; chiar răsfăţată se ştiuse un timp, cam până când alte bijuterii se adunaseră în caseta de pe masa de toaletă, dar chiar şi aşa, ea rămăsese cu acel ceva aparte al ei, o amintire? un sentiment?

timpul trecuse cu graba lui, stofele fine se ascunseseră şi ele în amintiri, ba chiar şi mâinile care o mângâiaseră de atâtea ori îşi pierduseră netezimea, iar cutia de bijuterii dispăru în dulap, sub perdele de tăcere. fuseseră vremuri în care ea aşteptase cuminte, neclintită în speranţa ei.

se întâmplase apoi că trecuse, într-o zi de vară mirosind a beautiful (să-mi amintiţi într-o zi să vi-l povestesc) că trecuse deci în mâini mai tinere şi cunoscuse moliciunea brocartului alb, fiind pentru o zi întreagă acel “ceva vechi” între podoabele de nuntă, dezvelit din culcuşul ei de odinioară. retrăise strălucirea şi se bucurase, palid şi fugar, de încă o clipă de admiraţie, apoi zăcuse într-un sertar plin cu multe alte amintiri pe care le risipea câteodată vântul. femeia de-acum purta blugi şi tricouri şi aproape deloc bijuterii.

ziua în care ajunsese la târgul de vechituri, aşezată printre atâtea lucuri devenite inutile, abandonate, la care oamenii renunţau în schimbul arginţilor, venise şi ea într-un târziu, aproape inevitabil. ochi pricepuţi o găsiseră printre cuie, şuruburi şi alte fleacuri, pe alocuri pătată de la umezeală. alte mâini o scoseseră iar la lumină şi o îmbrăcaseră în strălucirea de odinioară. locuise pe un raft o vreme apoi se întâmplase ceva straniu: închisă în cutia ei i se păru că este pe un drum, unul fără întoarcere. petrecuse vreme de trei săptămâni legănată de ape, închisă în cutia aceea, aruncată de colo, dincolo şi apoi linişte. o mare de linişte, până când alte mâini o scoseseră iarăşi în lumină. şi în lucirea ochilor ce o priveau se găsi pe sine la capăt de drum, acasă.

de o vreme aşteaptă curioasă pe noptieră zorii fiecărei zile. de o vreme şte că drumuri noi o poartă ca pe un talisman ocrotind bătăile de inimă ce seamănă cu un tors de pisică. de o vreme atingeri de lăbuţe îi reamintesc că şi ea este, chiar metalică fiind, o pisică. şi toarce la rândul ei.

în urmă cu un an de zile am primit în dar o broşă pisică pe care am iubit-o nespus dar care, din motiv de închizătoare defectă, aveam să o pierd prea repede. pe atunci numele lui marcel boucher îmi era complet străin, poate şi pentru că eu prefer să admir podoabele purtate cu graţie de femeile care ştiu să o facă. probabil că broşa pierdută era un semn că ea aparţinuse de fapt altcuiva şi poate că darul trebuia măcar amânat. sau oprit?

am regăsit broşa, de data aceasta departe şi purtând semnele autenticităţii ei, undeva pe internet, scotocind de fapt după o broşă cu bastet. şi în bătăile repezi ale inimii am ştiut că venise vremea, că este un semn… aşa cum îmi sunt stilourile ori mica pisică medalion de la gât, aparent lucruri mărunte, dar care mă însoţesc mereu. am descoperit că acest bijutier a creat mai multe broşe cu pisici siameze şi aş fi putut alege altceva. dar eu ştiu, aceasta era, fusese… semnul meu. şi trebuia să plătesc preţul cuvenit.

astăzi, când o port la rever ori o aşez în cutiuţa ei, îmi amintesc de buna mea delia, care îmi povestea despre pescarii de lună, despre broşele vintage şi alte lucruri aparte, speciale. da, pisica siameză are peste 60 de ani, însă valoarea ei stă în cu totul altceva, aproape inexplicabil…