cu zimţi de catifea am să te-nchid,
cu şoapte de petale-nfiorate
am să te chem, am să te-alung în noapte,
cu primăvara unui verde crud te strig.
cu ruperi de dantelă violetă
ce străvezesc tulpina blândă în amurg
am să te chem când prin deşertul surd
tăcerea mea îţi pare desuetă
tu ai să vii, pocal de-ademenire
din vechi poveşti uitate azi în prag,
cătând lumina pe un chip albastru, drag,
lucind a dor, poveste de iubire.
şi am să te numesc lalea de negru,
pocal de sete şi de arcuiri fierbinţi
visând la primăveri cu ochi cuminţi
şi la iubirea ca un vals funebru.
vinovat de versurile care rup tăcerea ce mă bântuie de câteva zile este, desigur, grecul din colţul cu muzică, omul în a cărui paporniţă frumosul se simte acasă. ευχαριστω φιλοι μου! 
celor ce treceţi pe-aici, să vă fie săptămâna luminată plină de flori şi de oameni buni!
măi, să fie, ce pot face niște zimți
Prea multe de făcut, prea puține de visat… în Săptămâna Mare.
Puțini călători prin blogosferă, moleșiți și ei, acum… Nu mai știm să ne odihnim, mai mult vegetăm reptilian…
da, nici vacantele nu ne mai sunt vacante, in loc sa ne odihnim facem planuri
cu “vina” potrivită cam da… pot face!