o picătură de parfum

motto: “cel care stăpâneşte parfumurile stăpâneşte inima oamenilor” (patrick suskind)

ca să cunoşti un om sau un lucru, trebuie să ştii istoria lui.
nu mai ştiu cine mi-a spus aceste cuvinte, nu mai ştiu unde le-am citit, dar atunci când m-am îndrăgostit definitiv şi irevocabil de lumea parfumurilor, ele au răsărit firesc, ca un blazon peste suflet. şi aşa au început căutările mele sfioase într-o lume din care nu vreau să aflu ieşirea şi ale cărei începuturi se leagă de copilul din mine. copil care, demult, dăruia mamei sale în începuturi de martie, sticluţe mici cu apă de lavandă, cumpărate dintr-o tutungerie ale cărei podele de lemn negru erau date cu motorină. aici găseam minunăţii de radiere chinezeşti, frumos colorate şi mirositoare, creioane de toate felurile şi peste toate, un amestec de arome de tutun, de cald, de copilărie.
istoria parfumului este o istorie a sentimentelor umane. începuturile parfumului pornesc din chiar leagănul civilizaţiei, de la primii paşi ai omului înzestrat cu simţul olfactiv, în căutarea sinelui şi a divinului.
de fapt aceasta este şi funcţia primordială a parfumului, cea sacră, de adorare şi recunoaştere a divinităţilor ca stăpâni ai destinelor şi sufletelor oamenilor. ofrandele de flori, beţişoarele parfumate din temple, fumigaţiile, încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, templele indiene construite din lemn de santal parfumat, adăugarea moscului în mortarul moscheelor, pentru ca, la ceas de rugăciune, din pereţi să se reverse o aromă suavă, folosirea răşinilor de tămâie şi myrrha în ritualuri, indiferent de religie şi chiar mai mult, darurile magilor la naşterea lui Iisus Hristos, aur- recunoaşterea Sa ca Rege-, smirnă- recunoasterea sa ca Fiu al lui Dumnezeu – şi tămâie- recunoaşterea Sa ca Om- sunt dovezile legăturii ancestrale dintre sacru şi parfum.

de altfel, în scrierile biblice, tămâia este exclusiv destinată Domnului şi cultului Său, fiind adesea menţionată ca Parfumul prin excelenţă.

„procură-ţi aromate: răşini, onyx, galbanum, substanţe aromate şi olibanum pur, în părţi egale. vei face un parfum pentru ars, pur şi sfânt”(Cartea exodului din Biblie).

tămâia, al cărei ritual de oferire este considerată în Talmud partea cea mai preţioasă a serviciului la templu în ochii lui Dumnezeu, conţinea unsprezece mirosuri frumoase şi o a douăsprezecea care, având miros neplăcut, semnifică elevarea răului în spaţiul sacrului.

grecii credeau că prezenţa zeilor putea fi relevată prin miresme de parfumuri sublime şi că afrodita ar fi creat primul parfum. cu o picătură din sângele zeiţei şi un sărut al fiului ei, eros, trandafirul, care la începuturi era inodor, a devenit floarea cu aroma şi strălucirea de astăzi.
cea de-a doua funcție a parfumului este cea igienică, medicală.
într-o țară cu climă caldă, asemeni egiptului, era imperios necesară protecţia pielii şi a părului împotriva efectelor soarelui, a insectelor sau a transpiraţiei excesive, a iritaţiilor cauzate de nisip. mai mult, ritualurile egiptene de parfumare aveau un capitol aparte, distinct în cartea morţilor, şi includeau procesele de îmbălsămare. trecerea omului dinspre viaţă spre moarte, dinspre viaţă înspre lumea zeilor era obligatoriu precedată de oncţiunile cadavrului mumificat, prin care se estompa mirosul morţii şi se aducea o nouă viaţă, permiţându-i-se astfel să intre în lumea sacră. scarabeii sacrii ai mumiilor, după ritul deschiderii gurii, erau şi ei supuşi unor operaţiuni similare, pentru a li se da astfel o nouă viaţă.
parfumul, confundat cu extractul de plante a devenit deseori remediu eficace în medicaţie. sferele odorante care se miroseau din când în când sau bureţii îmbibaţi cu oţet ca paleativ împotriva infecţiilor şi a ciumei, băile aromate folosite strict în scop medical, cataplasmele, sticluţele cu săruri împotriva leşinului, sunt doar câteva dintre remediile cunoscute în acele vremuri şi din care, mai târziu, s-au desprins parfumurile ca ştiintă, căutare, artă. de altfel este cunoscut faptul că primul parfum, eau de la reigne de hongrie, a fost considerat la începuturile sale un bun remediu împotriva migrenelor şi a devenit ulterior parfumul cu  care regina ungariei l-a sedus pe regele polon, cu care s-a şi căsătorit. şi tot celebru este eau de carmes creat dupa o veche reţetă benedictină.
funcţia de seducţie şi de plăcere este poate cea mai cunoscută, apărută şi ea încă de la începuturile civilizaţiei. dacă ochii reprezintă oglinda sufletului, nasul este cel care „aspiră” lumea noastră înconjurătoare şi ne permite să o „gustăm”.
parfumul este parte din visele, viaţa, fantasmele, dorinţele şi amintirile unui om. amintirile noastre sunt parfumate, sărbătorile noastre au mirosuri specifice, inconfundabile.
în lumea anticilor egipteni, parfumurile erau accesorii obligatorii la banchete şi sărbători, iar parfumul plăcut era un criteriu de frumuseţe. se cunoaşte faptul că, pe lângă ritualurile oncţiunii, folosirea parfumurilor, a pomezilor şi balsamurilor, unul din semnele de rafinament suprem erau micile conuri cu esenţe balsamice, purtate de femeile din înalta societate pe vârful capului şi care, topindu-se, parfumau faţa.
în vechiul orient, exista un ritual de nuntă în care mireasa era masată cu unguente parfumate, apoi, cei doi miri se acopereau cu mătase, învăluiţi de miresme de santal şi fumigaţii.
culmea rafinamentului la vechii greci era să parfumezi fiecare parte a corpului cu un miros diferit, banchetele lor erau încărcate de arome, iar la înmormântare, defunctul primea un flacon cu parfumul favorit, să îl însoţească pe apele styxului.
in arabia celor 1000 de mirosuri, parfumul- bu– este mai mult decât un simplu miros. el înseamnă prietenie, speranţă, dorinţă. un oaspete al vechilor arabi era stropit la sosire cu apă de trandafiri, ca semn de stimă, la plecarea sa se practica tămâierea, iar cafeaua servită era aromată cu parfum de roze (attar).

regăsim mitul celor 12 elemente şi în cartea lui patrick suskind, ecranizata de tom tykwer in 2006.  povestea unui tânăr, jean-baptiste grenouille, un tânăr orfan, dotat cu un miros de excepţie, dar fără un miros propriu. acţiunea se petrece în secolul XVIII şi tânărul, care datorită simţului său olfactiv impresionant devine ucenicul unui parfumeur celebru, realizează câteva capodopere pentru maestru şi porneşte apoi în căutarea şi realizarea parfumului perfect, a idealului capabil să seducă instantaneu pe oricine îl miroase. acesta este de fapt împletirea mirosurilor a 12 femei, pe care, pentru a le putea fura mirosul propriu, le va ucide fără ezitare. micul sipet de lemn în care el îşi ascunde comorile, cele 12 flacoane, se revarsă în finalul filmului, în scena aceea din piaţa publică, când este aproape tangibilă senzaţia de beatitudine de pe chipurile tuturor. pentru cei care nu au vazut filmul, li-l recomand, pentru pasionaţii de parfumuri însă, doar un sfat: încercaţi cartea.
“simtul olfactiv nu este perceptibil pe ecran, asa cum nu este perceptibil nici in carte. talentul lui Suskind a constat tocmai in performanta de a-si conduce cititorul, cu ajutorul cuvintelor, in universul eroului, revelat numai cu ajutorul mirosurilor.” bernd eichinger.

astăzi, parfumul poate conţine chiar şi 200 de elemente în schema sa olfactivă. iar cele trei funcţii ale sale sunt ca şi acum mii de ani, o împletire a sufletelor.

o picătură de parfum? ce este?