porni luceafărul.
pe cer, în liniştea cu margini destrămate,
alai de stele oarbe fumegau
şi parcă-n plânsul lor, împreunare
de oase goale
zvâcnind a rugă şi a jale
se risipea în volburi, stinsă, o chemare
a astrului ce se topea căzând
din nemurire pe pământ,
rostogolind în dor, în vânt
iubirea lui regească.
porni luceafărul.
cu focul lui semeţ în ochi, râzând
şi dezlegat pe veci de strălucire
se desenă în carne sângerând,
gonind nebun, nebun sorbind
din doruri noi, ca nestemate
orbind şi soare, şi păcate,
desferecând a porţilor tăcere
pentru cea mai frumoasă pe pământ
iubire.
porni luceafărul.
ea-l aştepta cu ochii de dantele
şi râsul jumătate izgonit,
cu trupul alb, muşcat, de mulţi râvnit
un măr rotund pe la răspântii
ademenind nebunii, sfinţii,
cu mintea-i prinsă-n alt cuvânt
de om puţin, de om mărunt
înfăşurat în aşteptare de venin,
al vremii chin.
privi luceafărul.
încremenire.
când peste ani povestea se repetă
şi vraja lui mai pare desuetă
în ochi uituci şi rimelaţi, de pământeană
râvnind al stelei trup, vis de codană,
din cer se-aud cum porţi se-nchid cu geamăt
şi lumânări cu tremurul albastru
întorc din calea lui pe astru
ce-ar fi jertfit pe sine
în lucire
de-o clipă cât un vis pierdut
de-o viaţă cât o nemurire.
cu mulţumiri lui max şi calin cu care am “luceferit” aseară.
Şi cât de mult înseamnă o clipă, “o oră de iubire”!
Superb, Psi, superb. Nu stiu sa comentez poezii, dar le simt. Si asa a fost simtirea mea. Superba.
Camelia, am păși pe vârfuri, cu o vădită emoție, prin poemul tău, care mi-a plăcut foarte mult. Ai o baghetă magică, pentru că ai reușit, cu atâta naturalețe, să îmbini tematici estetice opuse sub cupola unui modernism asumat, și pentru că ai reușit, de fapt, să jonglezi cu acele câmpuri estetice din lumea Demonului lui Lermontov, ba chiar cu cele ale lui Schiller, dar și cu tema luceafărului eminescian și chiar cu șlefuirea aceea de tipul unei sticle plutitoare din ritmul Poeților Lacurilor (“şi lumânări cu tremurul albastru, /întorc din calea lui pe astru, /ce-ar fi jertfit pe sine, /în lucire, /de-o clipă cât un vis pierdut, /de-o viaţă cât o nemurire” – mi-a adus aminte de Byron și de Samuel Taylor Coleridge).
Mă bântuie jocul tău de condei magic cu gerunziile (“se desenă în carne sângerând, /gonind nebun, /nebun sorbind, /din doruri noi, /ca nestemate, /orbind şi soare, /şi păcate, /desferecând a porţilor tăcere”
. Fabuloasă exprimarea ta și nu, nu îmi e frică să-ți aduc aceste complimente – pentru că poezia are fir aurit, de geniu. Îmi place și cum curge planul cosmic în cel teluric, sau tema spațialității bivalente, dar mai ales tema antagonică a spiritului uman (“de om puțin, de om mărunt”
.
E un poem memorabil, am simțit focul din spatele cuvintelor, mocnirea, arsura blândă din spatele durerii mângâiate printre metafore. Ai un simț ieșit din comun de a metaliza și acorda cuvinte, poate la fel cum un meșteșugar experimentat știe acorda pianul.
Sunt norocos să te citesc și mai ales să te cunosc, și îți mulțumesc. Îți mulțumesc din tot sufletul, sincer, detașat, cu mintea mea limpede, și zguduită de însemnul cuvintelor tale, îți mulțumesc recunoscător că împarți (și) cu mine bucăți dezbrăcate ale sufletului tău.
Acum vreo doua zile in tramvai s a suit o amarata cu sapte papornite. Cersea… Ma asteptam sa si vaite amarul. Spre surprinderea mea timp de trei statii am ascultat Luceafarul de Eminescu cap-coada! I am dat doi lei… Vezi…ce ti spuneam vis a vis de clubul vostru…
Lueafărul eminescian nu mi-a prea plăcut… mă făcea să mă simt o prezumptivă Cătălină… Exceptând simbolismul lui, mi se pare destul de misogin. Mă întreb cum ar suna o… Luceafără.
Nu pot spune ca s topit dupa ea dar am ramas uimit cum l a recitat pe tot. M am gandit ce a putut pati ca sa ajunga sa cerseasca…pacat
dan, slvc, ca să fiu sinceră, mie eminescu nu mi-a plăcut niciodată. şi cred că de vină este şi şcoala care ni-l tot băga pe gât. că-s declarat iubitoare de poezie stănesciană am mai spus, eu pe el l-aş fi văzut la tâmpla versului românesc, dezlegător de sensuri şi de cuvinte.
ştii ce a fost … copleşitor i-aş zice!, lotusica? că mă gândeam la tine atunci când a venit comentariul tău. pur şi simplu, din senin…
wau! Se pare ca ti-ai revenit complet!
Minunat!
Psi frumos
Eu am asa o amintire legata de Luceafar… Cu destui ani in urma, am cunoscut o fetita,, o adolescenta. Era abandonata intr-un centru, si-n plus era ceea ce se numeste plurimalformata. Cu exceptia Q.I. care era cat al unui copil de varsta ei, corpul era complet deformat. Nu mai insist in diagnostice, dar imi amintesc corpusorul de aproape bebelus si capul urias, cumva grotesc. Atunci n-am putut s-o privesc in fata. Ma uitam la ea cu coltul ochiului si ma invada rusinea ca nu ma pot uita la ea, era o imagine inspaimantatoare. Si ea stia, stiu sigur ca stia, dar de acolo din caruciorul in care statea ma privea cu un soi de bunatate. Am reusit s-o privesc ceva mai incolo cand, la o serbare, am auzit-o recitand Luceafarul. In momentul acela era transfigurata. Abia atunci, in gand, i-am putut cere iertare ca n-am putut sa privesc dincolo de aparenta. Apoi, ea a plecat acolo, stii tu unde. Dar de cate ori citesc/ aud Luceafarul sau ceva apropiat lui, mi se declanseaza acea amintire: un corpusor deformat si-o voce de om frumos, transfigurat.
eu la liceu am avut prin clasele a 9-10-a vreo citeva profesoare de romana, 2-3, nu mai stiu. Dar toate erau geniale, superbe. Si cred ca aveau o repulsie fata de stilul asta de a preda literatura, cu comentarii seci, sablonate, si toate ne faceau niste ore de literatura superbe. Insa a lipsit ceva esential in relatia profesor – clasa: stabilitatea. Apoi in 11-12, am avut o singura profesoara, am avut stabilitate, dar profesoara asta era …. dupa tipar: lectia, caietul de comentarii, dictare si cu asta basta. Si atentie, incepind cu clasa a 9-a se numeste ca era dupa 1989!
si da, mai vroiam sa spun ca mi-a placut poezia. mai ca i-as trinti un comentariu!