mvaaai…. pluşărim?

pentru că săptămâna aceasta a fost rândul articolelor cu pluş roşu (episoadele pluş unu şi pluş doi) vom relua romantismul de unde l-am lăsat… ieri.

– eşti un ne-no-ro-cit! ştii, da? un ne-no-ro-cit! – femeia îşi ieşise din minţi şi, ce-i drept, puţin şi din decolteul generos al rochiei roşii care o cam strângea pe la cusături, amintindu-i iar de dieta amânată şi de sărbătorile care trecuseră şi ele cumva, supravieţuise depresiei. căutase mult aşteptatul inel cu şvarovchi sau cum s-o numi piatra aia lucioasă de i-o fluturase maricica pe sub ochi astă vară, în oala de sarmale (noroc că făcuse numai o sută) şi în tortul comandat de el la turcii din colţ, dar inelul nu fusese nici sub creanga de brad sub care amărâtul îi strecurase totuşi o carte de bucate şterpelită de la maică-sa, nici în oale şi nici în cei opt cozonaci pe care îi frământase cu mânuţele ei, de stătuse la pat, sfârşită, două zile. ceea ce nu ştiuse el, şi nici nu trebuia să afle, era că cozonacii îi adusese săndel de la ţară, fusese darul lui de iubire nestinsă  şi fără de leac pentru ea, care amărâta se cutremurase de emoţie şi de plâns, apoi uitase. îşi înghiţise amarul cu bucăţile de friptură şi declarase luna ianuarie ca pe o lună a deznădejdii şi a migrenelor, închizându-se în odaia de unde nu mai ieşea decât pentru scurte necesităţi, având grijă să nu lipsească de la serialul ei preferat.

februarie o găsise cu o speranţă nouă. aflase de la televizor – bună investiţie făcuseră, era şi ea acum la curent cu toate cele- că urmează sărbătoarea lui valentin. nu prea ştia ea cine era valentin ăsta şi nici nu conta prea mult, pe ea o interesase mai degrabă că se ivise o nouă ocazie şi spera din nou la inelul de logodnă promis de el într-o noapte care i se păruse mai altfel de rostise cuvintele acelea care ei i se păruseră o cerere în căsătorie, motiv pentru care îl lăsase să se bucure de trupul ei pe care altfel îl păzea sub cămăşile de noapte încheiate până în gât, de nici nu mai ştia nici ea când apăruse celulita aia. începu pregătirile ciripind ca un cintezoi, ignorând faptul că amărâtul ei își petrecea serile la cârciumă. în felul lui îi respecta astfel suferința.

apărea seara, duhnind a rachiu prost, cerându-și porția de amor pe care uneori o primea, alteori nu, înțelegând că migrenele ei aveau un ciclu al lor, repetat, cărora le opunea un somn adânc, nu înainte de a vedea cu satisfacţie că pe noptiera ei, cartea de bucate era acolo, încă acolo, sub farfuria ciobită în care zăceau golite niște oase de pui.

de când se tot vorbea la televizor de valentinu ăsta, ea se schimbase. remarcase și el vopseaua din părul ei și bigudiurile cu care încerca să-şi aşeze părul aşa cum vedea ea la televizor, începu să bucătărească mai cu entuziasm şi se programase chiar la cosmetică pentru o şedinţă de pensat, necesară ce-i drept. anul ăsta ziua cădea numai bine, vinerea, aşa că ea se gândea cu emoţie la zilele de după, când va putea să-şi anunţe fericită neamurile de fericitu’ eveniment. desigur că după aceea urma o dietă drastică – modelul de rochie era unul ambiţios- dar şi o perioadă de economii. şi dacă ea putea renunţa la copanele pe care le rodea ca pe sticks-uri, se cădea ca şi el să renunţe la rachiu. nunta lor trebuia să fie neapărat grandioasă, să crape de invidie schiloadele alea care o priveau de pe tocurile lor, fluturând din genele false.

în fond, avea şi ea norocu’ ei, de fată simplă, că doar nu era să se încurce cu cine ştie ce interlop. marinică al ei o iubea, chiar dacă pe rachiu îl iubea mai mult şi nu o lovise decât o dată – era sigură că din greşeală- numai că ei nu-i trecuse prin cap atunci să profite şi să ceară inelu’. se gândise doar că erau cam strâmtoraţi şi că puteau să mai aştepte puţin, barem până rezolvau restanţa la întreţinere.

dar acum… acum era ziua aceea specială, aşa că ea făcu iarăşi o sută de sarmale – să aibă cu ce servi neamurile când cu felicitările pe care le va primi cu modestie- primenise casa de parcă urma să vie popa cu sfeştania, scosese florile de plastic pe masă şi lumânarea pe care o ţinea ea pentru ocazii speciale ca cea de acum, primită de la o verişoară care se măritase de mult, ca să-i poarte noroc. aşa îi zisese, deşi ea divorţase între timp de nenorocitu’ ei. apoi se pusese pe aşteptat, alergând din când în când în oglindă ca să vadă dacă sprâncenele alea noi erau la locul lor.

el apăru târziu, cam pe trei cărări dar îmbujorat foc şi cu un pliant colorat în mână. atât. pe hârtia lucioasă, o tânără în rochie roşie ca a ei zâmbea: “cum să slăbeşti sănătos”. nicio cutie şi niciun inel… ba mai avusese şi nesimţirea să adoarmă acolo, pe hol, sub ploaia ei de cuvinte adunate încă de la crăciun.

…poate că de mărţişor?… în fond făcuse nişte sarmale aşa de bune!