cuvintele mele

cuvintele mele sunt acele fâşii ale zdrenţelor cu care îmi acopăr carnea pulsând. nu, nu este niciodată inima ci creierul, bucata aceea scurtcircuitată de carne ascunsă în spatele ochilor, nasului, gurii.

ca din întâmplare, am fost înzestrată cu organele acestea ale simţului şi, mai mult chiar, mi-au fost desenate în apropierea acestei împărăţii în care aleargă, înoată, se ciocnesc şi se joacă neuronii.

nu mai ştiu când am descoperit cu uimire că am doi ochi. nu unul ci chiar doi! sunt mici şi căprui, atinşi de miopie, dar au o taină a lor: văd. şi tot ce văd ei se întrupează în fum de gând şi mai apoi, neştiut, în cuvânt.

puţin mai jos de ochi este o gură. dacă ar fi o meliţă ar vorbi toată ziua (dar mie şi ei nu ne plac vorbele). gura mea preferă să tacă, fiind doar una singură în locul ei – poate că tace pentru că nu are o surată- şi să guste zăpada. apoi, tot albul acela topit trece mai departe, bineînţeles în cuvânt.

între gură şi ochi, pe chipul palid abia mai încape un nas. un strop de nas. de-aş fi un om de zăpadă ar fi un morcov degerat. din fericire însă nasul meu este domnul metaforă: dacă îi trec pe dinainte rozmarin, coriandru şi ghimbir, în mintea mea se nasc versuri pe care le  uit cel mai adesea în somn şi mi le reamintesc în cuvânt.

dar cum se nasc cuvintele? ce procedeu neştiut face gândul să se transforme în literă scrisă cu cerneală?

am încercat deseori să le pândesc formarea. mă uit la mâna mea cum ţine stiloul, mă uit la pagina albă, ca şi cum aş fi departe de miezul lucrurilor şi aştept. le simt numai cum vin pe vârful peniţei, ca într-un joc şi coboară în stilou. mărgele mici, mărgele. le port în gând, am grijă să le fie cald, să nu sufere, apoi le privesc cum vin, bile transparente, ca o ploaie colorată.

cel mai mult îmi plac cele verzi, sticloase. ele spun adesea despre mine, dar niciodată totul, niciodată în întreg. cele roşii vorbesc despre sentimentele mele şi pe ele le şterg adesea cu o linie de cerneală, ca şi cum astfel le pot ignora. uneori îmi iese, dar numai uneori.

nu le-am clasificat niciodată, nu am învăţat despre ele, de ce îşi aleg singure culoarea şi de ce unele sunt scurte, iar altele lungi şi pe multe dintre ele nu le pot rosti. ştiu numai că le am, îmi aparţin şi într-un anume context ele vin de nicăieri şi se fac bile. rozariu inutil.

astăzi, pe tipsia de gând nimic nu se mai colorează şi nimic nu mai coboară în stilou. am încercat chiar şi cu un pix colorat. linişte. şi nu ştiu dacă este tăcerea de dinaintea unei furtuni sau o grevă spontană. mă tem că vor renunţa la mine pentru că nu mai am nici energia şi nici dragul de a le înşira. alung stiloul şi tac. nu doare. de fapt nu simt nimic. curând voi pleca în ninsoare.

cuvintele mele sunt acele fâşii ale zdrenţelor cu care îmi acopăr carnea pulsând. uneori este inima.

această scriere a apărut de fapt în urmă cu doi ani și mai bine, pe vremea când mă numeam deja psipsina. și v-o dăruiesc iar, cu miros de toamă tăcută pe tâmple. o toamnă ca un pretext de așteptare a iernii.