căutătorii de lut

sursa foto: deviantart

pe nisipurile orbitor de albe ale gdadului, dincolo de stâncile întunecate şi albastre pe care noi le numeam gallant, prin vegetaţia adesea sălbatică şi tăioasă a tuturor lumilor pe unde am poposit, pe malurile karsului cu apa lui dulce ori aici, pe pământul acesta, locul unde am trăit cel mai mult, poate mai mult decât acasă, viaţa îşi toarce seva în formele ei nebănuite.

– atunci când ajungi într-un loc nou şi încă neştiut – îmi spusese thor- priveşte viaţa cu atenţie, până în adâncul ei, până dincolo de ceea ce pare şi vezi, în sâmburele acela lăuntric, căci chiar şi cea mai aridă dintre lumi, chiar şi cea mai uscată în aparenţă formă dintre vieţi îşi are nebănuitul ei izvor de energie şi numai prin el, cunoscându-l, vei putea ajunge la lutul pe care îl cauţi, acela care ne trebuie nouă.

mă mirasem adesea de ştiinţa lui thor, de imaginile pe care le construia cu acurateţea cuiva care fusese acolo şi atinsese el însuşi fiecare dintre aceste lumi, deşi ştiam prea bine că nu, era imposibil, căci în lanţul existenţei noastre, cel-care-zămisleşte nu poate pleca, ocrotit fiind de propria castă şi de lege, păzit ca însăşi viaţa. şi mă miram uneori, fără să exprim aceasta, că deşi urmam cu toţii aceeaşi cale a concepţiei, aceeaşi matrice în care piatra îşi urma propria scânteie, ne deosebeam chiar în ciuda tuturor egalităţilor dintre noi.

viaţa şi formele ei. o văzusem de atâtea ori încolţind şi o transformasem de atâtea ori în lut! iar atunci când totul era numai un experiment şi o joacă mă întrebasem cum se nasc aceste diferenţe uneori subtile, alteori atât de vizibile, de ce numai unii dintre noi, ieşind din matricea celor 12, cunoşteam calea dintre lumi, căci accesul la cunoaşterea colectivă nu ne era de fapt îngrădit niciunuia. scânteia era întotdeauna aceeaşi, cu o precizie pe care o luam prea des ca pe ceva firesc.

şi apoi mai erau cei doi maeştri în preajma cărora trăiserăm şi care neteziseră prin propriile lor lecţii calea fiecăruia dintre noi, însă alegerea nu fusese niciodată a lor şi tocmai de aceea era curios cum toate aceste segmente ale cunoaşterii noastre se potriveau drumului de mai târziu, cel deschis de poartă ori, poate, tocmai acelea de mai târziu împlineau rostul nostru pe nebănuitele căi ale vieţii.

ştiam din auzite că ei, cei doi, fuseseră în aceeaşi matrice şi, aşa cum se întâmplă mereu, aşa cum se petrecuse şi cu noi, fuseseră legaţi de o frăţie ce părea indestructibilă, uimitoare chiar şi pentru cel  care îi zămislise, însă poarta , la momentul alegerii, îl întorsese pe unul şi tandemul acesta se rupsese definitiv. cei doi nu se mai întâlniseră şi nu îşi vorbeau niciodată. ceva mai târziu krone devenise căutătorul solitar, iar thor luase locul făuritorului, cel care ţine ciocanul. văzându-i, păreau atât de diferiţi şi totuşi semănau mai mult decât s-ar putea crede.

– unele forme de viaţă, kat, sunt sortite la o existenţă mai lungă decât altele- îmi spusese krone râzând şi îl privisem cum stătea aşezat pe nisipul fierbinte, cu coama în vânt şi ochii mari, niciodată plecaţi, nepăsător la fierbinţeala de sub el- iar în însoţire, căutătoareo, nu poţi niciodată avea decât aceleaşi forme de viaţă cu a ta. să nu uiţi asta! legendele despre herralzii care au spart cândva bariera sunt numai legende!

cu toate acestea el trăia de mulţi ani în lumina aceea imposibilă, alături de regina panglicilor şi gurile rele cleveteau adesea pe seama lui, aceleaşi guri care se deschideau a uimire atunci când, întorşi acasă, deschideam burţile grele ale navelor noastre şi lungi şiruri de rezervoare cu lut luceau stins, roşu.

– unui căutător îi este dor de acasă? – întrebaserăm amândoi mai demult. thor ne spusese atunci că nu, căci acasă este de fapt un loc pe care îl porţi în suflet. krone tăcuse aşa cum făcea atunci când nu voia să răspundă.

peste pământ se aşează semne noi, de ploaie şi hans mă priveşte tăcut de câteva minute bune. pe ecranul cutiei aceleia pe care oamenii o privesc fascinaţi, chipul răvăşit al profesorului hoppentroppen pare gata să se dezintegreze în faţa valului de întrebări la care ştie că nu are răspuns.

o voce nouă, de femeie, atât de cunoscută nouă, repetă întrebarea cu insistenţă:

– domnule profesor, ne puteţi explica ce înseamnă de fapt “talentoare de varaton“?

hohotul de râs al lui hans umple încăperea. de unde o fi aflat femeia asta porecla pe care i-am dat-o noi bietului bătrânel? pe ecran chipul blond şi deloc comun al femeii dezleagă răspunsurile unor întrebări încă nerostite….

http://www.youtube.com/watch?v=OGFpo26v30w

povestea de faţă face parte dintr-un ciclu, sau mai corect o poveste demult începută căutătorii de lut