închide ochii. te voi duce astăzi într-un vis de demult, într-o poveste pe care nu ai cum să o uiţi, din vremuri calde şi lipsite de griji, numită pur şi simplu vacanţa cea mare.
zâmbeşti? nu-i aşa că amintirile coboară cu clopotele lor şi ţi se face dor de tot ceea ce ai trăit atunci, copil cu genunchii juliţi, în vremuri simple cu gust de cireşe furate sub veghea blândă a bunicilor?
vacanţele noastre de oameni maturi au gustul pe fugă al săptămânii în care visăm să cuprindem toate cele nefăcute peste an. gust de amânare sau de low cost, de marea cea neagră – ceva mai albastră în bulgaria- ori de munte cu piscuri încă albe de zăpezi, gust de locuri şi lumi pe care nu ne-am fi imaginat că le putem atinge şi vedea cu ochii noştri în urmă cu ani şi pentru care ne răvăşim portofelele şi sufletele. sau la care renunţăm uneori şi doare.
vacanţele de oameni maturi au în ele ceva desuet, ca nişte rochiţe rămase prea mici şi pe care nu te înduri să le arunci şi au tulburări de dor pe aripi, căci în aşteptarea lor ne purtăm cu setea aceea imposibilă a vacanţei celei mari, aceea din copilărie, momentul acela magic în care muşcam cu nepăsare din merele văratice tolăniţi la umbra cărţilor cu poveşti, băteam dealurile nesfârşite şi verzi ori colindam până târziu în noapte uliţele pline de praf în cete gălăgioase sub privirile celor care împrumutau din bucuria noastră năvalnică şi atât de sinceră.
mi-e dor. uneori, ca acum, când mi se zbate pe tâmplă dorul călătoriilor de o săptămână, îmi simt sufletul plin de amintirile copilului care privea naiv curios de sub breton şi îl chem cu toată fiinţa mea să răvăşim împreună sertare de gânduri.
astăzi vreau să împart cu tine dorul meu şi te chem, te rog să îmi spui gustul vacanţelor tale din copilărie, să îmi desenezi din cuvânt lumea aceea magică şi niciodată uitată în care o icoană a amintirilor îţi striga: “ieşi copile cu părul bălai afară şi zâmbeşte poate s-o îndurasoarele de zâmbetul tău! ” aşa cum spunea şi marele creangă.
cum miroase vacanţa cea mare din amintirile tale? ce gust au dorurile care te leagă de ea?
închide ochii. astăzi vreau să mă duci într-un loc numit… vacanţa cea mare. a ta.
Vacanțele mele mari, cele din copilărie, mi se păreau nesfârșite. Cu două excepții, două tabere la mare în clasa a V-a și a IX-a, vacanță însemna la bunici. Încă din prima zi eram cu 11 lei în mână în RATA care mă ducea acolo. Și mi se părea că timpul s-a oprit în loc. Dar nu mă plictiseam niciodată și nici nu mă deranja că trebuia să ajut la treburi gospodărești. Aveam cărți, aveam copii cu care să mă joc, film proiectat la școală pe un perete exterior sau la Cămin, bomboane la Cooperativă (1 ou=10 bomboane cu lapte), fructe la discreție, dealuri de cutreierat, loc pentru scăldat. Nu o să uit niciodată serile cu teatru radiofonic și Vocea Americii (la care trăgeam cu urechea târziu în noapte când bunicul își imagina că eu dorm). Și mie mi-e dor de vacanțele acelea.
vacantele mele mari miros a asfalt, a genunchi juliti, a culegeri de matematica si de gramatica, a copaci plin de rod prin care dadeam iama alaturi de fratele meu. miroase a dor de duca niciodata satisfacut, a dor de bunici pe care nu i am cunoscut, a multe doruri pe care astazi mi le satisfac din plin transferand copilaria dorita in copilaria copilului meu si maturitatea mea.
vacanetele mele mari sunt secrete.
vacantele mele sunt mari secrete. iar vacantele mele secrete sunt mari. dar secretele mele mari nu-s vacante.
Citeam. Si ma jucam
In fata blocului, cu cheia la gat. Bunica a locuit tot la bloc, dar la ea intotdeauna gaseam o rulada incredibila cu dulceata de caise. Ne trimitea afara cu felii mari de paine unse cu untura si boia si tare bune mai erau 
. Nu mai tin minte daca am facut pozne foarte mari. A, intr-o vacanta m-am si indragostit si-am inceput sa scriu un fel de poezii si-un fel de jurnal 
De jucat, ma mai joc, din cand in cand si acum. Si aproape ca pot regasi senzatiile de atunci. Aproape
sunteţi doi tâlhari!
1 ou echivala cu 10 bomboane cu lapte, sonia?
eu adoram să stau în librărie cu orele. era un miros de cărţi şi de lemn acolo şi de cerneală şi creioane de care nu mă săturam! şi de unde mi-am luat pentru cărţi pentru colecţia de poveşti nemuritoare.
eu plecam. din 15 iunie, de cum zvărleam cărţile şi până în septembrie, deşi aş fi avut pe unde să hălădui şi în oraş…
pită cu unosoare, lotusica? era minunea minunilor! pită de casă făcută de bunica în cuptorul ei miraculos!
eu am locuit la casă în copilărie şi vacanţele eram la bunici, pe coclauri. mie dor de lumea care nu mai este deloc la fel şi este prea departe fără ei.
bleaaaaaah
)
daca toate vacantele sunt secrete, nu toate secretele sunt vacante!
psipsinuto, ce credibilitate mai ai tu cu boticul ala plin de zoaie pe paine?
)
de când credibilitatea este o ţintă, eo?
Ce frumos ai scris despre vacanţe, dragă Psi! Bine ai zis că oamenii maturi au pierdut demult farmecul vacanţelor mari din copilărie, mulţumindu-se cu concedii “cu gust de amânare sau de low cost…”
Vacanţe mari cu miresme de vară fierbinte, din Bărăgan, cu arome de vişine, caise, corcoduşe, pere văratice şi pepeni mari cât găleata, cu mult colb de uliţele copilăriei, de se ridicau nori atunci când trecea ceata gălăgioasă de copii. Şi cu prietenii de care îmi este dor, căci toate le făceam împreună şi bine ne mai era…
Cât am fost la şcoala generală, meregam cu ai mei la mare o săptămână, în acelaşi loc în fiecare an, la Năvodari, cu cortul, ceea ce ne plăcea cel mai mult nouă, copiilor…
Şi noianul de cărţi, citite în grădină, la umbra pomilor….
Mi-ai prilejuit frumoase amintiri, dragă Psi! Sărut mâna!
Îţi doresc o vara frumoasă, ca-n copilărie!
Îți poți imagina oul pe post de valută forte? Ei bine, pentru noi, copiii, chiar era.
Primeam bani adevărați doar duminica, când trecea pe drum o căruță din care cineva vindea înghețată sau turtă dulce. Altfel, apelam la pușculița din cuibar. 
mmmm… ce-i cu ele?
îmi pot imagina, sonia. doar că eu nu foloseam valuta aceasta pentru că îi găsise bunica alte înrebuinţări.
mituia vânzătoarele de la aprozar cu ouă ca să cumpere legume “pe sub mână”.
Da’ de ce, EO ?
Ce de valuri ! Acum vacantele mari mi le fac eu si au farmecul loc….
Mi-a placut sa ma uit la fotografie dupa ce.-am citit textul. M-a transportat direct in Agadir, in Maroc unde saream in valuri, singura …cautam cu al meu un loc in care nu era lume si acolo intram . Ma prosteam ca un copil lasat sa sara in toate baltile….
Vacanţa mare. Cine ar putea sã uite senzaţia extraordinarã de libertate şi fericire care te cuprindea când, dupã serbarea de sfârşit de an, spunând cã “mergem afarã la joacã” nu auzeam invariabila întrebare : “dar tu lecţii de fãcut nu ai?” Nuuuuuu! Nu, nu nu! Fãrã lecţii, doar grija jocului. Gustul libertãţii este de neuitat chiar şi când ai doar 10 ani. Liberi sã stãm afarã cât vrem, mã rog cât ne lãsau pãrinţii, dar ce conta, oricum era zi-luminã. Mirosul vacanţei mari este mirosul ierbii în care stãteai când te sãturai de alergat, de sãrit garduri sau mirosul atât de plãcut copiilor de atunci, astãzi nu mai ştiu, acela al gârlei cu malurile încâlzite de soare, spre care fugeam dornici de aventurã. La “Douã pietre” sau la “ Bombã”, astea erau locurile spre care alergam veseli. Dorul meu cel mai mare? Sã mai trãiesc senzaţia aceea de libertate fãrã nicio grijã pe care doar în anii copilãriei o poţi trãi.