pretext…

te aştept uneori la capătul nopţii în îmbrăţişarea dureroasă a lui nu ştiu cine eşti chiar dacă gândul tău mă sărută pe tâmple şi chiar dacă simt câteodată cum mă aduni într-un dor ce nu poate fi stăvilit. şi aş vrea atunci, mi se topesc oasele de dorinţa aceasta, ca tu să mă strigi pe nume, să aud pur şi simplu cum glasul tău taie aerul în două bucăţi venind spre mine năvalnic. aş vrea să simt vocea ta coborându-mi pe genele umbrite de nesomn, aş vrea să aud glasul tău cum sărută fiecare literă a numelui meu, aşa cum o fac şi eu strigându-te pe tine în calea mea, şoptindu-te înaintea zilelor mele ca pe o rugăciune în faţa căreia cerul pare surd.

în liniştea încordată a acestei tăceri, eu te desenez cu tremur de degete moi, transparente, albite de dorinţă, pe sticla rece, aşa cum se scriu lacrimile neplânse, cele pe care ploaia le amestecă, le uită, atunci când mă prinde descoperită, aplecată peste bucata mea de hârtie pe care am pus şi uimire, dar şi dor.

eu nu ştiu cine eşti deşi îţi cunosc fiecare clipire a ochilor în calea luminilor celor mari, deşi îţi recunosc fiecare linie ce lasă urme adânci în palma mea.

te aştept uneori lipită de fereastra oarbă a sufletului, atunci când ziua rămâne doar un pretext peste prăpăstiile de netrecut.