sursa foto: aici
se trezise târziu. în dulcea intimitate a cafelei și-ar fi dorit să viseze o clipă, să îşi îngăduie acel timp în care să savureze pe îndelete reîntâlnirea aceea cu un om special, pe care nu îl mai văzuse de ani buni şi cu care împărţise acum un timp preţios. oamenii sunt un râu de sentimente, de trăiri, o apă năvalnică de care te poţi apropia uneori mai lesne, alteori cu greutate şi în care întâlneşti propriile trăiri, oglindire la altă intensitate, dar în realitate aceeaşi. o reţetă de carne şi de suflet în spirale de repetiţii nesfârşite în care senzaţia că eşti unic se amestecă cu zgomotul vieţii coborând dinspre munţi, ridicându-se dinspre flori, acel glas puternic pe care îl estompează uneori zgomotul propriilor dorinţe, cele în atingerea cărora nu poţi greşi dacă te cunoşti cu adevărat.
ar fi vrut să lenevească în umbra propriei tăceri, ar fi vrut ca pentru o clipă să uite de dogmă, de normă, de acel “trebuie să” şi să se lase în voia liniştii, să coboare în ea însăşi. cineva o strigă. aceeaşi voce în care viaţa ei se contura iar şi iar şi pe care o recunoştea mereu.
ne vom revedea, prietene! îţi mulţumesc!
“oamenii sunt un râu de sentimente…”
Foarte adevărat tot ce-ai spus în fraza care începe astfel şi în următoarea! Şi mi-a plăcut tare mult cum ai spus-o!
intelepte cuvinte iar miniclipul e pur si simplu foarte tare!!
Nu mi-am putut lua ochii de la clipul cu pisoiul, este bestial
Sentimente în spirale de repetiții, vocea cunoscută… amestec.
E roi
sentimentul,
şuvoi…
din doi în doi…
M-am trezit si eu azi in dulcea intimitate a cafelei decofeinizate asa ca am fost visatoare pana in miezul zilei cand am ales una adevarata
eu am lenevit întreaga zi. dincolo de artificiul care m-a scos în ultima clipă din letargia reîntoarcerii acasă (la un pas de absenţa şi aşa prelungită) mi-am îngăduit odihna de după o săptămână în care nu am scris nimic, doar am adunat impresii.
întotdeauna doi,
înainte,
înapoi,
mâinile se întind
uneori în gol,
alteori ca un bol
pentru flori.
totul este un amestec, nu-i aşa?
o îmbrăţişare de pisic…
mulţam, anuşka. cine are ochi de văzut…
de-ai şti ce repede am scris, anaconde. nici măcar nu am stat să şlefuiesc… mânată doar de gândul de a nu lipsi. iar…
Am zbârcit-o, dar nu mai corectez. Era “râu”, eu l-am interpretat “rău”… Se pune?
Vin şi eu acuş-acuş…
acuşi te citesc şi eu. n-ai zbârcit-o, max! şmecheria este că atunci când alegem cuvintele le scriem fără diacritice tocmai pentru ca fiecare să interpreteze cum vrea, deşi au exact aceeaşi formă.
Ha ha! Bună treaba!
Cu cât scrii mai repede, cu atât se cheamă că ai mai multă inspiraţie, care te-ajută să legi cuvintele; eu aşa cred
eu cred că rapiditatea vine mai degrabă din exerciţiu. inspiraţia vine ea… când vrea.
Iar mie Psi mi-a plăcut și m-am regăsit în: „o apă năvalnică de care te poţi apropia uneori mai lesne, alteori cu greutate şi în care întâlneşti propriile trăiri” ca o continuare a ceea ce a scris Anacondele
Stii tu faza aia cand ti se gainareste pielea. Citesc, citesc, citesc si apoi mai citesc inca o data. Ce pot sa spun in afara de multumesc, decat ca oamenii buni, si care au aceleasi idealuri, indiferent ce vor face se vor intalni mereu . Si mai tii minte ca o prietenie incepe ” cand unul dintre ei zice si tu ai facut asta ?”
călin, eu mă gândesc că am putea să facem o fabrică de ascuţit scobitori!