vom pleca amândoi:
tu la un capăt de lume,
eu înspre celălalt,
ne vor durea oasele
ultimei îmbrăţişări,
ne vor vorbi cuvintele tăcute din ochi,
cele care nu ni le-am spus,
inutilele,
ni se vor aşeza semne de legare
pe mâini, pe încheieturi.
vom pleca amândoi:
mai întâi tu, către răsărit,
mai apoi eu,
în miazănoapte
şi nicio rămânere între noi.
dar am să mă întorc într-o zi,
cândva,
am să te închid iar în cuvânt
ca într-o paranteză.
ca într-o paranteză roşie…
draguţă îmbrăţişarea felinelor
mi-ar prinde bine şi mie aşa o paranteză
te îmbrăţişez călduros şi îţi doresc o zi răcoroasă
si daca nu o sa-l gasesti cand te intorci!
te indrepti si tu catre rasarit? 
geanina, bună întrebare! să ştii că habar nu am. la asta nu m-am gândit, da deloc!
dau paranteză pisicoasă când ne-om vedea. nu mă întreba când, că nu ştiu… când oi ajunge pe-acolo strig! bun aşa?
roşieee…
cel mic din imagine-i inchis intr-o paranteza tare dulce
>
și mie îmi place, altcersenin.
“La Femme Nikita” era un film…
Cu cât te devii mai rece, cu atât te apropii de extrema răcelii, în care vei fi fierbinte… Cu cât te distanţezi, cu atât poţi cuprinde sau reuni mai mult între paranteze…
Foarte faină.
lotus, eu doar m-am jucat cu cuvintele, să ştii!
ops: