” semne de vânt, semne lovite, porţi peste gallant închise. semne de noapte, semne albastre, seamănă câmpuri vinovate cu şoapte”
cartea lui thor îmi rămânea, pe măsură ce citeam, întipărită în minte. ca toţi herralzii, îmi era de-ajuns să citesc un text o singură dată, pentru a-l reţine definitiv. şi prin aceasta ne deosebeam de oamenii care păreau asemeni unor bureţi: ploaia cunoaşterii îi înfoia şi soarele uitării îi usca la loc, fără să fi reţinut nimic sau în orice caz mult prea puţin din ceea ce citiseră. uitau repede.
citeam şi paginile se ştergeau odată memorate, dar mesajul nu mi se arătase încă, aşa că repetam adesea şiruri de cuvinte ce păreau fără sens, le reluam adesea pe bucăţi, pe fragmente desprinse din context, ca şi cum ar fi fost un puzzle, iar din tomul gros, curând nu avea să mai rămână nimic. paginile odată citite se ştergeau şi rămase goale se transformau în mici picături albe, care la rândul lor se volatilizau subtil, tăcut. altă deosebire: oamenilor le plăceau cărţile înşirate cuminţi pe rafturi. ele nu aveau un mesaj anume, nu erau destinate unuia singur şi oamenii le citeau pe rând, le comentau, ba chiar mai exista ceva numit ecranizare a cărţilor, un lucru pe care l-am înţeles tare greu şi care şi astăzi, prin prisma gândirii noastre, mi se pare o prostie de care mai râd cu hans, deşi numai de râs nu ar fi, mai cu seamă de când am găsit acele dovezi clare, incontestabile, că unul dintre aceşti autori, mort de multă vreme, a fost de fapt un herrald, un căutător ca şi noi.
nu este absolut nicio îndoială: cândva, unul de-al nostru a renunţat la tot, la viaţa lui şi a rămas aici, pe pământ, printre oameni, chiar dacă scrierile sale se arătau pline de dorul de gallant. de ce o făcuse? nu ştiam şi nici nu aveam să aflăm vreodată, dar dacă ar mai fi trăit, l-aş fi întrebat eu însămi asta, chiar înainte să îl distrug.
hans năvăli în încăpere în felul lui repezit, tropăind. în formă umană era ditamai namila, foarte înalt şi masiv, cu nişte ireale şi lungi plete galbene pentru care adesea era invidiat şi un surâs aproape toxic, judecând după victimele pe care le făcea cu uşurinţă. văzuse el pe undeva un astfel de specimen, nu îmi mai aminteam pe unde şi era tare mândru de această apariţie a lui care stârnea şi teamă, dar şi uimire, şi freamăt dar şi frică.
îşi aruncă privirea lui albastră spre cartea rămasă deschisă pe masă, dar nu întrebă nimic. ştia deja că de-ar fi fost ceva de spus, i-aş fi spus eu însămi totul, de cum intrase, dar aveam o bănuială amândoi, şi nu una plăcută: ceva se întâmplase acasă dacă thor însuşi adusese şi încifrase atât de mult mesajul.
trebuia aşadar să ne grăbim.
– vom da drumul apelor în noaptea aceasta, kat!- şi hans îmi zâmbi.
“semne de vânt, semne lovite, porţi peste gallant închise, noaptea amară, noaptea coboară, suflet de herrald înghite”
cozile noastre s-au prins iar, scânteind, în vreme ce luna urca tot mai sus pe cer.
povestea face parte din ciclul aventurilor lui dr. kat şi hans, cei doi căutători de lut, a căror poveste o puteţi citi aici, aici, aici, aici şi aici
Pisic,bine faci..Si io retin den ce cetesc,numa ce ma entereseaza…
mie imi lipsesc niste parti din poveste…trebuie sa-mi fac timp si sa caut pe indelete si sa recuperez….
asa ca, ma voi intoarce…
facem ce facem şi tot la cărţi ne întoarcem.
la vrăji, adică, tibi!
nopţile amare înghit suflete,
nopţile senine nu înghit, mestecă!
da, ca și la Red, cred c-am pierdut startul, că nu înțeleg nimic! îs tută, știu, mi s-a mai spus!
hai să ai un uikend frumos, draghe!
Ce de duzini cu cărţi… cuvântul “rafturi” să fie de vină?
O poveste stranie si fascinanta. Si eu simt nevoia unei citiri cap-coada!
Poate le aduni laolalta.we placut
virusache, memoria noastră ar da cu virgulă (turcoaz???) dacă am reţine tot. 😆
rokssana, părţile din poveste au fost adăugate. mea culpa, nu am apucat să le inserez atunci când am scris această postare şi cum am cam lipsit de-aici, abia acum am reuşit să fac trimiterile necesare. în plus, recunosc şi asta, povestea nu este scrisă pas cu pas, ci din mai multe părţi. când va fi gata, va fi una dintre poveştile din carte.
da, tibi. pentru că ne plac.
şi îţi fac o confesiune legată strict de o promisiune făcută cândva: absenţa mea de aseară şi de astăzi tocmai de o anume carte este legată! 
ops:
mestecă frunze verzi, almanahe! caii murgi ai nopţii se hrănesc cu frunzele verzi, cele care se nasc pe mlădiţele sufeltului. nu?
pun virgule:
haotic,
alandala,
le vopsesc,
le răsucesc,
pe tocul uşilor le răstignesc
şi le dau de toţi pereţii.
pun virgule:
aş vrea să ningă
albastru.
nu îmi spune că tu,
că şi tu.
iarna zăboveşte la o cafea,
îşi mângâie pletele de caimac,
toamna închide uşile, rănile.
jorji, vina este a mea.
ops: povestea e începută prin iarnă, abandonată, reluată, scrisă din toate părţile, cum au dat cuvintele năvală… şi tare mă tem că vă chinui, reamintindu-vă părţile ei mai vechi. de-aceea, când va fi gata, o s-o aşez în carte.
Ai dreptate, Alma! Cărţile ne vrăjesc!
eu ştiu? 😆
cu siguranţă că le voi aduna, cita. îmbrăţişări cu drag.
Nu prea putem trăi fără cărţi, aşa e?
cum se vede treaba, nu prea putem, mitza!
există şi o părticică care nu-nchide,
căci un izvor trebuie să fie lăsat liber,
şi, se ştie că decât adormire, mai bine deşteptare.
nu, psi©, nu spun (că) şi eu…
(mai) spun doar că toamna asta prea fu cu un pinten înfipt în dealul din valea lui ŞTIU.
mi-era dor de povestea lor, am remarcat sa azi au fost mai importante cartile nu rochia lui kat
se precipita lucrurile,nu suna a bine!
redsky, cred că va trebui să dăm drumul la apele acelea odată şi odată, să facem lutul şi să plecăm acasă! parcă aşa am auzit că zicea kat. rochii? astăzi nu. doar ape şi mesaje încă nedesluşite.
gabi, numai ce am promis se pregăteşte. numai ce am promis!
Psi, poți lipsi cât vrei dar termin-o mai repede !
Voi toate, scrieți câte un pic lăsându-ne curioși câte-o săptămână.