– sălbatice caleşti trecând peste dealuri. în ele, aceleaşi domniţe blonde cu cosiţele fluturând şi dantelele rochiilor înfoiate de emoţia primului bal. luciri stinse de diamant în urechi şi un roşu de purpură în obraz la gândul că el, întotdeauna un el falnic şi tânăr, aşteaptă pe treptele cele mari sosirea ei. el o va vedea şi inima lui se va opri preţ de o clipă, îndeajuns ca ea să intre acolo, definitiv. iar ea va păşi graţios, fermecată de albastrul privirii lui şi de graţia cu care mânuieşte sabia…
– pe gallant şi pe stâncile lui, kat, ce prostii poţi să citeşti!- hans se sprijini pe picioarele dinapoi râzând, în vreme ce coada sa lungă îmi şterpeli cartea din care tocmai înşirasem acele cuvinte. ochii îi sticleau jucăuşi şi coama lui albastră scânteia ca totdeauna.
ştiam deja, atunci când hans amintea de gallant încerca să mă scoată din ceea ce numea el o imposibilitate pentru că, în mintea lui, noi eram doar nişte simpli căutători de lut pentru care “acasă” era doar un punct minuscul pe hărţile pe care le tot studiam împreună. aceasta şi era realitatea de fapt. lăsasem stâncile albastre înconjurate de ape în urmă de prea mulţi ani ca să mai sperăm măcar la o întoarcere, fie şi pentru un scurt răgaz, dar mie îmi era uneori dor- ştiu, ciudat cuvânt pentru un herrald- de locurile acelea unde maestrul thor ne învăţase atât de multe.
pasajul pe care îl citisem cu voce tare era doar un fragment dintr-o carte pe care o găsisem de curând şi pe care nu o înţelegeam. venisem de ceva vreme pe planeta aceasta, începusem să-i cunosc pe oameni, dar nu-i înţelegeam şi pace, oricât m-aş fi străduit. spre deosebire de mine, hans lua lucrurile aşa cum erau. meşterea toată ziua la oglinzi, urmând indicaţiile mele şi ieşea doar noaptea, atunci când întunericul îi ascundea silueta şi nu era obligat să se transforme. cea care ieşea în lumină eram, ca totdeauna, eu.
– înţelege, hans, pe oameni îi pasionează prostiile astea. cum vrei altfel să-i cunosc? nu le pot spune că am picat ieri de pe cine ştie ce stea căutând lut pentru marele duce!- coada mea se ridicase în aer sunând ca un bici, dar hans reuşi să se ferească în ultima secundă, smulgându-mi un zâmbet. în hârjoana noastră el era întotdeauna cel mai agil.
pe cerul negru, smolit, trecu repede, ca un fel de părere, ca o impresie vagă, o urmă roşie, de foc, intrând în noapte până în miezul ei cel mai adânc asemeni unei săgeţi. hans mă privi întrebător, eu i-am răspuns cu o înclinare a capului: da, văzusem semnul şi nu, încă nu ştiam ce este, dar eram sigură că voi afla curând. de obicei aceste săgeţi erau lumini de semnalizare de la navele care ne urmau, numai că de data aceasta apăruseră prea devreme.
– trebuie să ies, hans! poate că este un mesaj pentru mine.
– în noaptea asta?- clipi el în vreme ce zâmbetul i se şterse de pe chip
valul de aer intră prin fereastra pe care o deschisesem, învăluindu-mă rece, tăios. m-am lăsat în mrejele lui atentă la fiecare pas, cu ochii strâns închişi, urcând tot mai mult în spirala transformării până când pe dalele reci, în locul meu, a răsărit o fată cu pletele negre albăstrii şi rochie verde, lungă. o pereche de ochelari îmi ascundea ochii prea mari pentru un om. am zâmbit dispărând în spatele uşii, alergând spre pădure, prin noapte.
despre dr. kat şi hans, prietenii mai vechi îşi vor aminti, am mai scris în primăvară aici, aici şi aici
He,he…l-ai scos la lumina pe dr.Kat…
.
Imi place transformarea lui kat..imi aduce aminte de cineva..
Da harta fericirii ,pa unde-o fi? Un reper, ceva, pisic?
Draga mea, multumesc pentru grija ce mi-o porti! Nu prea am fost bine dar… a trecut!
Acum nu am vreme nici sa citesc nici sa comentez: azi plec in Franta!
De indata ce ajung si ma reinstalez in apartamentul meu… voi reveni online!
Va imbratisez pe toti, va multumesc pentru fidelitate si va invit sa ascultati melodiile ce le-am ales citind mesajul meu catre… mine!
Cu bine si pe curand!
Psi,
Ce-mi place mie fata asta, cu rochie verde și plete negre!!
trimite-i te rog, un coș cu flori, trandafiri galbeni!
imi era dor de Dr Kat, ii uitasem aventurile. super ca i-ai reinviat, sunt numai urechi si coada agila!
ei, după cum observ, mesajul încă nu se ştie dacă a sosit.
dr. kat s-a transformat în psi, pentru a primi mesajul, da?
sau ca de obicei, iar n-am priceput nimic.
Psi, mă faci curioasă! Va trebui să continui aventurile celor doi.
psi,
ai scis adorabil
mulţumesc.
da, diana, o că continui. mi-am dar seama de curând că dr. kat este un personaj e care mi-era dor.
da, da, rata… fiecare cu câte un pantii, doar că safta mea nu tricotează!
pisică împletind? pfuaaai, asta da provocare!
da, tibi, dr.kat s-a transformat în om şi nu ştim încă dacă mesajul a venit. voi relua poveştile anterioare la “cuvinte din trecut”, ca să se înţeleagă totuşi ceva. bine aşa?
redsky, atunci gând la gând cu bucurie.
stai pe-aproape, acuşi scoatem oglinzile de la naftalină.
mulţumesc, gina. o să-i dăm flori… şi vin să te citesc acum.
cita, să ai drum lin şi bun spre paris. te aştept cu drag, cu veşti.
virusache, săptămâna viitoare, poate, vedem şi harta. acu nu ştiu dacă a fericirii sau nu… vedem.
dr.kat este fată, scorpio, dar mă bucur că nu numai mie mi-a fost dor de ea!
ops:
bun psi, bun. am citit şi cele trei episoade la care ai pus link.
vor mai fi nişte schimbări în poveste, dar în esenţă cei doi căutători de lut sunt aceiaşi… o să vezi. încă nu ştiu nici eu firul poveştii.
S-a intors dragalasa Dr. Kat? Mi-e frica de ea, ma vrea “terra cotta”.
doamne, draga mea, dar tu ţii minte chiar tot ce scfriu eu?
ops: pe tine o să te lase în pace, ştiu eu, simte de cine mi-e drag. 
prietenii mai vechi cunosc personajele de mai demult, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. pot spune ca sunt incantata de cunostinta
sper ca si ei
anaid, sunt sigură că atât dr. kat, cât şi hans cel pus pe şotii se bucură să te cunoască.
şi speră că aventurile lor te vor face să-i însoţeşti şi mai încolo. de fapt, nici nu prea ştiu de ce i-am abandonat la un moment dat. 
Mă bucur că ai pus acele linkuri, pentru că trebuie să parcurg cele scrise mai demult.
Îmi place mult cum scrii, Psi! Sunt sigur că nu te vei opri aici.
O seară frumoasă!
Mesajele sunt! Uneori vin din Universul ştiut, altele cine ştie de unde, dar de venit, vin.
Să stăm bine? Să stăm cu frică, să luăm aminte? Să ne tăiem din călcâi, sau degetele de la picioare ca să-ncăpem în pantofi neîncăpători şi purtători pe coclauri?
Răspunsul naşte întrebarea, eu aşa cred.
Şi ce mi se pare important e să nu ne prefacem cu totii în chiar întunericul propriu, fiindcă întunericul nu se oglindeşte nici cât negru sub unghie!
Până-atunci, cenuşărim!
mu-ha-haaaa… sau miau-ha-haaaa? 😆
da, da… să cenuşărim prin cenuşa cuvintelor. ne-or găsi ele întrebările pe măsura răspunsurilor noastre!