căutătorii de lut (2)

pe masa mare, deasupra căreia cobora o lumină albăstruie, hans întinsese o hartă, noua hartă a teritoriilor rămase neatinse de ape. pe fiecare petec de uscat erau trecute numere mici, oamenii pe care apele nu-i înghiţiseră. mulţi nu mai erau şi în lipsa hranei s-ar fi stins de la sine în câteva săptămâni. rămaşi fără adăpost, priveau în gol ori la ploaia măruntă, ce cădea peste ei de câteva zile, picături perfect rotunde coborând ritmic, neîntrerupt, spărgându-se de pământul care nu le mai putea înghiţi, mustind el însuşi de apă. oamenii aşteptau să fie salvaţi ori ucişi, deşi miroseau mai degrabă a speranţă decât a renunţare. curioasă specie, nu? iar alegerea locului invaziei fusese excelentă: în căuşul acesta de munţi apa tremura nervoasă, dar nu se putea retrage, iar noi aveam nevoie încă de ea.

hans aştepta în tăcere, dar eu nu mă grăbeam. îmi îngăduisem o pauză lungă studiind câteva pagini din jurnalul acela vechi şi îmi părea că reuşisem să găsesc un sens, era o bucată de frază ce mi se lipise de gânduri: “când lucrurile vor înceta să fie cum au fost, mă voi întoarce”. nu prea ştiam ce înseamnă asta, dar îmi plăcea.

pe peretele din spatele meu se derulau imagini din celelalte teritorii ale acestei planete, locuri unde nu ajunseserăm încă. oamenii îşi vedeau liniştiţi de ale lor:  mâncau, mergeau la cumpărături, dormeau, se certau şi se iubeau, alergau în toate direcţiile, dădeau recepţii la care se îmbătau şi se bârfeau printre dinţi, nepăsători la tot ceea ce se întâmplase aici, departe de ei. doar când şi când mai apărea câte un reporter curios căruia hans îi răspundea la întrebări luându-şi mereu altă înfăţişare, prăpădită, stârnind mila şi  repetând cam acelaşi lucru, aşa cum stabiliserăm, expresii stereotip de speranţă, de încredere pe care oamenii le folosesc adesea. reporterul pleca apoi, mândru şi optimist, iar noi priveam amuzaţi cum îl înghit apele. cele două lunetiste ale noastre, sol şi mun, se pricepeau de minune să ridice apele ca pe o capcană a morţii, iar viaţa de dincolo, viaţa acestei specii, curgea mai departe, la fel, egal, anost şi steril, într-un fel în care, deşi trăisem multă vreme printre ei, nu-l înţelegeam încă.

singurele lucruri cu adevărat plăcute la ei erau înfăţişarea şi mirosul lor. acele trupuri moi, calde, pline de vase de sânge, laboratoare minuţios alcătuite, motoare vii pe care le alimentau cu tot felul de lucruri curioase şi cărora le purtau o grijă obsesivă. femeile mai cu seamă mă fascinau cu furiile şi maniile lor de a-şi păstra formele pe care le expuneau apoi în veşminte colorate, cu coamele lor lungi, lăsate libere sau adunate, vopsite şi ele în diferite moduri, cu zugrăvelile de pe chipuri şi trupuri, ce rezistau ore şi zile în şir. şi erau mirosurile lor fascinante: a lapte şi a cald, a soare şi a coajă de copac, a frunză şi a apă, a flori strivite în palme, a muşchi şi a reavăn, peste care turnau alte mirosuri pe care ştiau să le refacă din animale şi plante ucise. da, vieţile lor erau un lung şir de crime pentru nevoile lor, încă înţelegeam asta, nu-mi era străin, noi înşine făceam asta, modul lor de a ucide era însă primitiv şi brutal.

am coborât împreună cu hans în curtea mare, de piatră, în care aşteptau gemenii venirea lui dr. kat, aşa cum li se spusese. curtea aceasta acum plină de oameni în dublu exemplar era de fapt o cameră a morţii şi în spatele acestor ziduri era mândria mea: ceea ce părea piatră erau imense oglinzi care captau lumina solară şi o amplificau, transformând-o în milioane de fascicule incandescente ce dizolvau apoi totul. curând, în locul acestor oameni care mă priveau strângându-se unii în ceilalţi ca un singur animal cu mii de braţe şi capete, avea să rămână doar o masă mare, argiloasă, lut roşu- incandescent: hrana noastră.

i-am privit în tăcere. o linişte albă se lăsase în jur şi în ciuda a tot ce se întâmplase şi tot ce trăiseră în ultimele zile trupurile lor aveau acelaşi miros fascinant: miroseau a speranţă. nu le-am spus nimic, doar i-am privit adulmecând aerul, privindu-mă, ştiind cine sunt. undeva sus, la o fereastră, cealaltă eu zâmbea. când oamenii au recunoscut imaginea mea, duplicarea, un val de frică, asemeni unui frig, a măturat orice brumă de speranţă, izbind-o de pereţii deveniţi astfel oglinzi. în urma mea s-au închis uşile, iar eu am zâmbit către hans care îmi spunea:

– doctore kat, interesantă specie! o să iasă un lut grozav.