în balansoar

începem luna noiembrie, penultima din acest an, cu un post nou, un guest post, pe care l-am primit de la eo care a acceptat invitaţia mea de a scrie aici şi căruia îi mulţumesc.

singura mea adăugire este fotografia cu semnificaţie specială pentru braşoveni, toboganul delfin, mărunţel şi bătrân, din parcul central al oraşului, o mică bijuterie, singura pe care am găsit-o potrivită textului de mai jos.

astăzi sunt din nou asemeni vouă, oaspete, aşa că mă aşez alături de voi, în fotoliul virtual şi vă las în compania gazdei noastre.

într-o zi de marţi cu rouă m-am dus în parc. în parc, mai mult decât de obicei, lume. copacii liniştiţi, frunzele pe apă plutesc ca nişte scheleţi, copiii au căciuliţe arătând ca turnurile castelelor de nisip, ca nişte găleţele, ca nişte funde, ca nişte nori fistichii. zâmbete ca nişte torturi de ciocolată cu frişcă, guriţe ca mura în vârf fac zgomote ca alunecatul şi chiuitul pisicii pe acoperişul de sticlă.

alb în port, roz în mers.

în parc, mai mult ca de obicei, copiii dau viaţă unui covor importat din sahara. patru câini stau lungiţi printre leagăne. leagănele se bălăngane, toboganele poartă şiruri în spinare.

în fapt, parcul însuşi pare un covor importat dintr-o oază din sahara. o oază în toamnă spre iarna ei, nu toamna de afară (nu cred ca există toamnă în oaze), ci cea din suflet, care a importat câteva fiinţe mignone pentru o propăşire forţată.

prins în pioneze de plastic de restul parcului, locul de joacă mă încântă.

mă opresc la balansoar, unde un copil, cred că fetiţă după rotunjimea feţei, stă şi aşteaptă ca la capătul celălalt să se aşeze cineva care să contrabalanseze balansoarul. eu nu-mi găsesc căderea în a mă juca printre atât de mici fiinţe cu întreaga mea greutate, el/ea nu-şi găseşte perechea pentru un joc în doi. două fragmente incomplete, aceeaşi dilemă. una formulată complicat, cealaltă neformulată complicat. îmi aşez singura parte de greutatea ei din mine, mâna, pe capătul gol şi împing în sensul gravitaţiei. balansoarul se urneşte, fetiţa se înseninează şi afişează sclipici ca stele pe un wallpaper rozaliu. într-un gest atât de natural ca gravitaţia, am produs o fericire ca o catapultă, decolând în sens invers. forăm dedesubturile unei fericiri.

la un capăt râdea în hohote de cascadă, ca ieşite dintr-o sticluţă mică de parfum, un copil, de cealaltă o mână, ca din cele care mânuie păpuşi, dând la manivela unei fericiri ingenue. nu am văzut fericire mai mare, zâmbet mai sclipitor, râs mai sidefiu, stea mai stea, rază mai ascuţită.

concluzia?

fericirea poate fi rezultatul unei mişcări din cot.