cu dedicaţie specială pentru … tine 
şi fără legătură cu textul…
primăvara trecând prin porţile închise. muguri atinşi de zăpadă, muguri risipiţi de vânt. tăceri noi peste rana mereu deschisă a pământului, aripi atinse de uitarea zborului, aripi aproape rupte, alb de zbor maculat.
de o vreme , prea multă vreme, ipocrizia şade la masa bogată şi sosul îi curge în barbă. se înfruptă din adevărul ce sângerează şi plânge cu ultimele puteri. de partea cealaltă a mesei, un cor de bocitoare îi ţin isonul: ” poftă bună să ai, frumoasă domniţă!” ipocrizia, cu slăninile trupului curgându-i valuri, îşi şterge urmele de grăsimi cu mâneca largă a cămăşii şi râde zgomotos.
afară, în amestecul de ploaie şi de zăpadă, o mână de îngeri cu trupuri uscate aşteaptă, nici ei nu ştiu ce. un alb murdar îi ţine împreună, tăcerea li se scurge din ochi. ei ştiu că moartea adevărului, inevitabila lui moarte este repetabilă. pentru că el se regenerează întotdeauna ca un ficat prometeic.
vineri? verde.
by 
Oooo daaa, e mare ipocrizia asta…
Sa ai o zi buna, Psi a mea.
şi rele şi bune şed la aceeaşi masă de când îi lumea;
pe cele bune le servim cu lingura şi linguriţa, iară pe cele rele cu cuţitu’ şi furculiţa.
să știi că da, almanahe: cu furculița și cuțitul!
M-ai rascolit cu postul tau de azi! Citeam dimineata in drum spre serviciu si nu-mi puteam opri plansul. Ghici de ce? Pentru ca postul tau a picat pe cuvantul meu de ieri adresat Adamei: http://adamaica.wordpress.com/2008/06/24/si-ne-iarta-noua-slabiciunile-noastre/
katia mea, nimic nu este întâmplător. nici chiar lacrima, nici chiar faptul că de multe ori gândim la fel. și aș vrea să nu plângi…
cel mai mare ipocrizie a lumii imi pare a fi aprecierea omului atunci cand nu mai este. eu nu am inteles cum vine asta… zi faina, psic.
Mi-a plăcut, enorm, personificarea ipocriziei într-o femeie grasă şi unsuroasă
şi aceea, geanina. mai cu seamă când sfârşitul îi este tragic şi parcă toţi se înghesuie să-şi arate durerea.
mitzaa, eu numai aşa o văd.