umbra

o bătaie de inimă. încă una. linişte. atât de multă linişte în jur ca un somn, ca o legare. pe arcul tâmplei curge o umbră, mereu aceeaşi, cu chip de maşteră, se prelinge pe umărul drept ca un semn ridicat din iadul sufletului. inima se porneşte să bată mai repede, mâna mică se prinde repede de stiloul care dintr-o dată nu mai este unealtă ci o biată cârjă, ochii se tulbură de teamă, înghiţind lumina pe nemestecate. umbra aşteaptă. stă acolo, pe umărul drept, nemişcată, aproape fără să atingă hârtia indecent de albă, aceea pe care lacrimile de cerneală desenează arabescuri impuse.

copilul se teme de umbra aceasta pe care nu o înţelege şi nu o cunoaşte, dar ştie că vine. vine mereu. ca şi în alte dăţi, se răsuceşte pe scaunul tare şi prinde în ochi încăperea desenată cu toate acele lucruri devenite familiare. soba caldă de care se lipeşte uneori, mirosul de toamnă şi de lemn lăcuit, pătuţul în care doarme o păpuşă pe care nu a iubit-o niciodată. sigur, a înţeles mult mai târziu şi mult mai greu că pe aceea cu bucle de castane rostogolite şi rochiţă albastră cu buline albe ca nişte bomboane nu o va primi vreodată şi nu pentru că nu ar fi fost cuminte ori dorinţa nu-i era de-ajuns de fierbinte, ci pur şi simplu pentru că era deja a altcuiva. iar atunci când, târziu, şi-a primit propria păpuşă, ştia deja că dorinţele nu seamănă cu realitatea şi că visul poate fi uneori greşit. aşa că a renunţat să mai viseze, să mai dorească.

copilul se întoarce la pagina albă. a privit cu atenţie în jur, nu însă şi peste umăr, acolo unde umbra se apleacă peste scrisul ce curge din stiloul vişiniu pe care ea îl iubeşte. un soi de teamă i se ridică în suflet: oare arcuirea aceasta a peniţei este ceva neîngăduit, greşit? şi totuşi, de ce curg cuvintele? de ce vin şi se joacă şi o ademenesc? nu ştie…

***

dimineaţa coboară cu degete moi şi în lumina aceea încă netrezită, cuvintele coboară în cercuri largi, tot mai largi, o înconjoară cu aromele lor ştiute. de dincolo de bătăile egale ale inimii, ea ştie că dansul acesta are izul unui ritual abia deprins, numai că acum nu se mai teme. nu, nu a uitat de frica aceea din copilărie, ci pur şi simplu a înţeles că darul acesta nu este ceva greşit. i-a luat mult timp, nişte zeci de lungi ani în care parcă a dormit, a uitat. s-a uitat pe sine şi a uitat mai cu seamă să viseze. acum, labirintul acela de cuvinte este lumea ei, însăşi viaţa ei, cea nerostită şi ascunsă de ochiul străin. iar umbra… umbra a dispărut şi ea demult. poate că nu şi teama, dar ea zâmbeşte. ori, poate, în clipa aceea, doar în clipa aceea este ea însăşi o umbră.

sursa foto: deviantart.

13 thoughts on “umbra”

  1. Om fi fost gemene cândva, nu știu… Am intrat destul de devreme în labirintul cuvintelor; un loc călduț, în care mă simțeam protejată… Cuvintele care mă limpezesc atunci când ceilalți nu fac altceva decât să mă aducă cu picioarele pe pământ.

  2. iadul pare sa fie separat de paradis doar de catre un geam lipsit de claritate, subtiat de intensitatea trairilor proprii.

  3. …ce fericire cred că poti simti ştiind că toată viata ta cuvintele ti-au fost umbra, sau tu umbra lor. Eu mă simt amnezică…acum…

  4. în realitate, adriana, umbra aceea din copilărie nu mi-a fost scut şi înveliş cald. îmi era extrem de frică de ea. şi din frică am încetat să scriu…

  5. Umbra ta intr-adevar m-a purtat in copilarie. Toti purtam in noi umbre. Sunt parte din noi. Excelent. Multumesc.

  6. Ele se intersectează. Eu cred că nu e bine să fii pe pervazul dintre ele, fiindcă și de-o parte, și de alta, s-ar găsi privitori care să caște…gura; și ar fi derutante rictusurile.

  7. curat coşmar ai, văd! roţi furate care se întorc, amintiri albe din extemporale! de-aceea taci tu aşa frumos?

Comments are closed.

error: Content is protected !!