soarele se așezase să doarmă ca un câine de pripas, bucuros că își găsise, fie și numai pentru o noapte, camarazi alături de care să treacă întunericul și cărora să le simtă prin somnul ușor, căldura trupurilor.
cineva făcuse focul. limbile lui mari, roșiatice cu luciri de șofran, se ridicau în aerul încă fierbinte. în jurul lui, cu pelerinele grele de praf și ochii aproape gri, fii lui dalinka stăteau potoliți. mai încolo cineva pregătea cina. aceleași înghițituri uscate, drămuite cu grijă, aceleași amăgiri fără gust în fața cărora toți tresăreau amintindu-și ora ceaiului. li se citea pe chipuri tot ceea ce lăsaseră în urmă, tot ceea ce cândva, în mod repetat, disprețuiseră pentru că fusese atât de accesibil. cuvenit.
sturmkaiserin ședea pe o piatră atinsă de umbră. își privea degetele picioarelor obosite în încălțările subțiri, ca de pelerin. de când intraseră pe drumul pustiei ea se lăsase tot mai mult în voia tăcerii și toate gândurile, ca niște animale flămânde, o mestecau încet. se simțea ca o floare de șofran refuzată, iar mâna care altă dată aduna ploile îi era dureroasă și rece. se întreba, în vreme ce arșița îi desena dinainte chipuri ciudate, cum avea să reziste încă patru zile în lumea aceasta lipsită de culoare și de miros. și cum avea să răspundă.
– pustiul te pustiește, sturm!- îi spusese lordul înainte să plece și ea îl privise semeață, după cum îi era firea de furtună. știau amândoi cât era de greu, el îi mai spusese încă o dată ce o așteaptă, fără să încerce să o întoarcă din drum, ar fi fost prea târziu. îi oferise în schimb pe fii lui, ca un semn că acceptă, că îi este pe deplin alături, iar ea fusese de acord. dacă tot le fierbea mintea după aur, acum aveau parte de ceva acțiune, alta decât să alerge miresele de șofran la ora ceaiului printre norii de zahăr ai maică-sii.
lui sturmkaiserin i se păru curios că în ultima vreme chipul ei îi apărea tot mai des înainte. o vedea în firul de apă și în aburul amiezii cu acea uimire cu care o privise când se urcase întâia oară pe tron fără de mască, doar ea și sabia cu care împlinise ceea ce trebuia împlinit. dincolo de norii adunați a ploaie, pentru o clipă îi zâmbise soarele. aceeași clipă în care oglinda se făcuse țăndări în spatele ei, spulberând pentru totdeauna imaginea celui ce fusese captivul ei atâția ani. acum mai lipsea doar piatra de dragon, bucata aceea ca o inimă roșie, pentru ca oglinzile să o arate pe ea, fiica ploilor.
din cele șapte zile ale pustiei trecuseră doar trei și ea știa prea bine că liniștea aceasta de pietre fierbinți care îi sleia pe toți era doar începutul. undeva în jur, poate mai aproape decât credeau, fii dragonului așteptau, urmărind-o cu ochi de smoală.
– ce dai în schimb pentru bucata de inimă?
– depinde ce vor dori…- rostise ea lipsit de miez.
– ceva la care ții cu adevărat. ceva care să doară.
– le-aș putea oferi miresele de șofran- încercase ea să zâmbească, poate și pentru că le vedea în grădină, atât de lipsite de griji.
-chiar ții la ele?
ea clătinase din cap. era un gest care putea însemna orice. știau amândoi că era imposibil să le ducă prin pustie, multe ar fi pierit numai la gândul unui astfel de drum.
– ar putea fi regen sau lady dagmar- o încercase el și apoi plusase: ar putea fi chiar fratele tău.
– steiner? este straniu că amintești de el. eu aproape că i-am uitat chipul.
– era geamănul tău, e greu să uiți propriul chip- zâmbi el- și apoi, ar fi un preț echitabil.
– ar fi, dar numai dacă am ști pe unde este. eu îmi amintesc doar de un copil care plângea mereu și spre care tata privea cu mirare. devenise veninos. și sălbatic.
– mama ta îl iubea totuși, era unicul ei fiu.
mama. mama ei. norii de zahăr și de mirodenii în care părea că plutește și din care își făcuse un soi de scut sau de temniță din care privea străină spre tot ce era în jur.
în realitate însă, mama ei dirija totul din spatele acestei aparențe cu ambiția ei nemăsurată. dagmar îi semăna bine în privința asta și poate că și steiner. dacă mai trăia pe undeva.
sturmkaiserin se gândi că trăise într-o casă nefericită, una în care oamenii uitaseră să se privească unii pe ceilalți, să se audă. poate că și în celelalte case era la fel, dar asta nu schimba durerea pe care o văzuse deseori în ochii lordului thumb. durerea și dragostea.
își ridică ochii obosiți către perdeaua de întuneric. focul se stinsese între timp și în jurul lui plutea somnul celorlalți, un somn chinuit, atent la orice mișcare. din întuneric doi ochi mari , alungiți, mirosind a nard o priveau de dincolo de noapte și de viață, aducând spre ea dogoarea întrebării la care mai căuta un răspuns:
– ce-mi dai în schimb?
ca de dincolo de ea își auzi propriul glas rostind un singur cuvânt. și se cutremură.
sursa foto:aici
Ha ! Ha ! Ce senzatie placuta am avut citind acest episod imediat dupa ce citisem alt episod din alta poveste SF scrisa de Petru Racolta, pt ca mi s-a parut ca era asa ca un soi de episod supriza scris din perspectiva unuia din personajele de tip entitate extraterestra SF fantasy cu trasaturi feminine pe care o cheama Zakala din povestea lui ! Ma duc sa-i spun sa vad daca e de aceeasi parere ! Ca el scrie cu mult respect despre Zakala, insa o prezinta SF ca totusi nu e om, in contrast cu personajele umane din pivestea lui, insa nu a scris din perspectiva ei, ci numai cea umana, desprea ea scriind din exterior…si chiar sunt curios sa-l intreb daca citeste acest episod daca resimte ca anumite parti din Zakala vazute poate din perspectiva ei (speculativ desigur, ca doar e entitate SF extraterestra plus nu e om), i s-ar parea posibil similare, asa cum crede el in sinea lui despre Zakala. Nu ca sursa de inspiratie, desigur, plus la nivel ff abstract, Zakala putand reprezenta si Arta, asa la figurat, nu neaparat o entitate strict biologica, plus si Sturmkaiserin la fel, mai ales daca ne luam dupa cum o cheama si ne gandim la perspectiva romantica clasica (poate chiar sturm und drang) asupra relatiei omului cu Arta ! Ha ! Ha ! Daca ar fi trebuit sa dau Bacul zilele astea, precis as fi scris asta in eseul meu despre orice text ni l-ar fi dat, si despre care precis ca habar nu aveam despre ce e vorba, ca eu asa m-am descurcat tot timpul la materia literatura, scriam speculatii personale pt ca habar nu aveam despre recenziile oficiale, de multe ori nici nu citisem intreg textul despre care trebuia sa comentam decat poate titlul si cateva cuvinte pe sarite, si dai cu speculatiile astea care se potrivesc la orice oricand, folosind cateva expresii de perspectiva care par a arata ca am o privire de ansamblu experta, cand de fapt habar nu am nici macar despre acea perspectiva, e doar un fel asa de a face conversatie in mod politicos, (nici macar cu intentie specific seductiva sau manipulativa de a parea sau a ma “da” destept sau informat, ci pur si simplu din simpla politete sociala ca sa arat ca totusi consider subiectul important si demn de a fi discutat asa asociat cu expresii mai distinse, desigur scoase din burta total improvizat desi in fond total ignorant, daca
tot mi l-a dat subiect de teza !)
sarite
știi, rudolph, pe când am descoperit eu genul sf, mă gândeam că toate sunt scrieri despre roboți și inginerii inventate. termenii tehnici îmi plac mult mai puțin pentru a însăila din ei o poveste, așa că am stat pe margine și am citit. apoi am descoperit stilul anei veronica mircea, al lui dănuț ungureanu (ca să rămânem la autori români) și într-o zi mi-am dat pur și simplu seama că aveam temeri lipsite de temei. și m-am trezit că am deja în lucru două povești sf: pe sturmkaiserin, eroina ploii și a florilor de șofran, care aduce mult din lumea parfumeriei, din mitologia nordică (cu ajutorul lui vladen) și pe doctor kat și căutătorii de lut. ambele vorbesc mult, în stilul meu, despre om și emoții.
pe mine chiar mă enervează stilul clasic de predare al literaturii, mi se pare deloc creativ.
în ceea ce privește literatura, eu am avut noroc de dascăli extraordinari, oameni care au știut să ceară de la noi părerile noastre și mai puțin ale criticilor literari, pe care oricine le putea găsi în cărți. și au știu să încurajeze scrisul acolo unde au văzut sâmburele, scânteia.
și mai spun un secret: ambele mele eroine îmi seamănă.