sturmkaiserin ep.11

Şofran Flori Plante - Fotografie gratuită pe Pixabayanotimpul frunzelor venise cu repeziciune peste saffron, aproape neanunțat de nimic și după o foarte lungă așteptare. lunile din urmă fuseseră reci și pe străzile cetății prea puțini se mai încumetau să iasă. doar lorzii frați ce mai mișunau sfidând rafalele de vânt ori ploile fixe. fusese un anotimp greu, ciudat, unul în care soarele se lăsase îndelung așteptat, iar copacii se uscaseră de dorul frunzei. și apoi, dintr-o dată, se pornise o mare de verde și de flori ca o simfonie ce trecea nestingherită dintr-o grădină în alta și dintr-un palat în celălalt și apoi mai departe, tot mai departe până pe dealurile înalte și tot mai verzi iar acolo, sub vântul vesel și liber simfonia de verde atingea apogeul spre încântarea oamenilor.

parcă în niciunul din anii trecuți nu crescuseră atâtea flori de șofran pe câmpuri și chiar dacă încă nu se zăreau florile cele mov și fragile, se putea lesne ghici că în anotimpul înfloririi se vor așterne dinaintea privitorilor covoare lungi, delicate și la fel de cântătoare. deocamdată însă apăruseră trandafirii în grădinile palatului, apăruseră irișii și lalelele și atâtea și atâtea culori peste care soarele trecea generos. grădinile cântau de parfum și de culoare, iar miresele de șofran păreau dintr-o dată mai vesele și mai pline de iubire petrecându-și zilele pe aleile lungi în grupuri mici și vesele. nu mai încape îndoială că toată lumea din palat privea pe furiș spre dais, așteptând reînceperea ceremoniei ceaiului.

în sala armelor, cel ales ședea la biroul mare plin cu hărți. prin ușile larg deschise care dădeau înspre grădini, vântul își făcea de lucru, amestecându-și adierile cu vocile îndepărtate care treceau ignorate. cel ales lucra sau așa vorbeau gărzile pentru cei care treceau abia auzit pe culoarul lung, de piatră albă. și când cel ales lucra, nu putea fi deranjat sub niciun pretext. nimeni nu ar fi îndrăznit să treacă dincolo de ușile grele, cu semnul de șofran sculptat în lemn, ca peste tot în palat, câtă vreme erau închise. era consemn.

cu toate acestea, nevăzută ca nălucile, regen se strecurase iarăși în straiele ei negre, cu o tipsie mare pe care luceau fructe proaspete, în totală contradicție cu meniul știut la bucătăriile mari. sturmkaiserin se mira de fiecare dată când o vedea apărând cu părul ei ciufulit, niciodată în ordine, furișată pe sub ochii câinilor de pază de care nu reușeau altfel să treacă nici cei mai intempestivi dintre lorzi. era un secret în felul de a fi al micii slujnice, care nici măcar slujnică nu putea fi numită câtă vreme avea libertatea de a umbla când și pe unde poftea. dar era mai presus de orice sfetnicul unei copile de demult care ridicase cuțitul.

-ți-am adus fructe- zise tânăra lăsând tipsia pe colțul mesei, alunecând pe lângă zâmbetul micii prințese- tot mai studiezi hărți?

-tot!- răspunse sturmkaiserin- mă intrigă încă ținuturile din nord, cele de dincolo de moșiile tatei.

-ținutul dragonului! – veni replica și amândouă știuseră ce ascunde aceasta. de ani buni, de când ridicase cuțitul, sturmkaiserin se pregătea, pe cât se putea și pe cât o lăsau atribuțiile celui ales, de marea călătorie, aceea care avea să schimbe totul în saffron. ca de fiecare dată când cel ales se stingea, purtătorii florilor de șofran aveau să pornească spre dragon jertfind ceva din viețile lor în schimbul tronului. așa făcuseră de fiecare dată toți cei care urmaseră păstorului, așa urma să facă și ea, o fată care nu doar că refuzase să fie mireasă de șofran ci și aduna ploile.

regen zâmbi. aplecată deasupra hărților vechi sturmkaiserin semăna cu o copilă oarecare, curioasă și fragilă. și nu era deloc așa.

 

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather
error: Content is protected !!